— Ce făcui? scuipase gunoierul.

Şi, de necaz, a plecat la Stere să se îmbete.

Altfel, nu făceau niciun rău jigodiile. Mai croiau vreun crac de pantalon, mai murea câte unul otrăvit, şi cum venea februarie, dădea strechea în ei…

Întâi le apuca un pârjol pe pisici, că sosise săptămâna brânzei. Nunţile pe acoperiş se ţineau lanţ, şi dulăii, să rupă burlanele, nu alta. Tabla cârciumarului duduia de bătăile cotoilor.

Începeau pândele. Luna răsărea pe la opt, ruginită şi mâncată. Peste tinicheaua caselor cădea o zăpadă de lumină subţire.

Din găurile podurilor, se înălţau sforăielile motanilor. Pe luminatoare, săltau gheme şerpuitoare. Răspunsul era prelung, un mieunat adânc.

Jos, în umbră, lângă butoaiele cârciumarului, ceata adulmeca. Dulăii stăteau nemişcaţi, cu gâtul întins la lună. Doar colţii ascuţiţi ca bricele aveau un luciu şters, de sidef.

Cotoiul vărgat al lui Stere se prelingea pe lângă coşurile de cărămidă. Pisicile cădeau pe magazii. El se oprea în vârf, lângă calcanul casei. Torcea nepăsător.

— Miaaauuuu… Miaaaauuuuuu, se auzea din vecini.

O blană zbârlită urca furiş şira acoperişului.

— Miarlaaauuuu, miaaaaarlilaaaauuuu, răspundea.

Motanul mesteca din mustăţi. Câinii, jos, numa ochi. Luna urca tăcută. Când era aproape, mireasa se oprea. Cotoiul se făcea că n-o vede. Apoi, deodată, îi sărea drept în ceafă, o lua cu dinţii lui puternici şi o tăvălea. O întorcea şi pe-o parte, şi pe alta.

Hoţomanul o lăsa oleacă, se unduia peste ea, o cuprindea acoperind-o cu trupul lui mare şi o răsucea încet. Se strecura apoi dedesubt, ţinând-o răstignită între gheare. Se amestecau zvâcnind şi stropşindu-se.

La urmă, o ducea moale ca pe-o treanţă până la marginea streşinii şi o zvârlea în curte.

Dulăii atâta aşteptau. O forfecau în colţi, măturând zăpada vineţie cu ea.

Săptămâna brânzei numai săptămână nu era. Bairamul nu se isprăvea până în martie. Pe la nouă, când stelele pluteau într-o ceaţă lăptoasă pe acoperişuri, se strecurau cetele cenuşii. Din groapă urcau motanii urduroşi ai sifonarului. Săreau gardurile şi, peste sticlele luminoase, umbrele lor călcau falnic. Din partea cealaltă, dinspre Griviţa, soseau pisicile ceferiştilor, negre şi lunguieţe, cu ochii galbeni, lucind pe sub streşini. Ocoleau curţile adânci şi întunecate, suiau prăjinile puse lângă coşuri şi, de acolo, peste burlane, cădeau în podurile pline de praf. Cotoii se întâlneau sub căpriori şi se scărmănau. Lupta era crâncenă. Se ascundeau în întuneric pândindu-se şi, pe neaşteptate, se aruncau unul asupra altuia, sfâşiindu-şi blănile cu ghearele. Tavanele de lut şi bălegar duduiau sub ei.

Cumplite nopţi! Cădeau ploile de martie şi tot nu se astâmpărau.

În aprilie, pisicile lepădau prin magazii. Se umplea mahalaua de mâţe.

Apoi dădea strechea în câini. Turbau, nu alta. Ieşeau cu toţii, şi mici şi mari, rupând lanţurile şi gardurile. Câte douăzeci după coada unei căţele. Şi să-i fi văzut! Îşi trenţuiau floacele.

Al lui Gogu, cu ceata, pleca spre Grant sau spre Tarapana. O săptămână nu le ajungea. Treceau în galop prin grădini, de-a dreptul peste malurile abia înverzite, acoperite cu gunoaie, şi de acolo, de sus, pe lângă ţevile unsuroase, se avântau în fundul negru şi adânc, unde se încurcau căţelele chivuţelor.

Câinele croitorului se oprea departe, mirosea şi, cu ochii lui ageri, îşi alegea potaia. O târcolea înfiorat, cu coada ridicată, mârâind. Se apropia şi lătra scurt. De sub colţii albi scotea limba lui lungă şi băloasă, urla aproape de căţeaua înspăimântată şi se linguşea. Vineţiii oltenilor se repezeau şi ei şi se încăierau. Dulăul nu se juca. Rânjea o dată cu ochii aprinşi şi se zvârlea spre ceilalţi. Trupurile se încolăceau, se înnodau, zvâcnind scurt, şi măturau pământul. Îşi căutau beregăţile, aprigi.

Tot al lui Gogu era mai tare, îi alunga şi se întorcea potolit. Căţeaua venea singură şi se lăsa coţăită.

Spre seară, turma sălbatică urca iar malul pieptiş şi cădea în goană peste câmpul pietros care ducea în mahalaua vecină. În urma câinilor se ridicau nori mari de praf. Goana nu se domolea decât atunci când intrau pe uliţele noroioase de lângă Ateliere. Din curţi, se alăturau alte cete. Ogarii ceferiştilor aveau picioarele subţiri şi lungi şi capetele ascuţite. Grămada neagră şi lăţoasă a celor din groapă se strângea lângă şef, aruncându-se spre namilele murdare. Erau furioşi şi întărâtaţi. Muierile ieşeau cu prăjini, să-i alunge. Aruncau după ei cu lături, să-i despartă. Când cădea noaptea, treceau Griviţa tot fugind. Şina Constanţei era aproape. De la canton săreau zăvozii celui ce schimba macazurile. Tăiau apoi liniile albe de fier. Peste iarba crudă, de primăvară, cădea o bură. Câinii scoteau urlete lungi şi se avântau spre drumul Chitilei. Nunta se desfăşura înverşunat.

Se întorceau beliţi, chiori, şchiopătând. Nu se mai arătau multă vreme. Trăgeau să moară. Nu le mai priau nici oasele, nici măruntaiele de la măcelării.

În iunie, căţelele gâfâiau la umbră şi aşteptau să nască. Când fătau, muierile le înecau plozii în zoaie. Câte şase făceau, pestriţi, orbi şi graşi. Dacă mai scăpa câte unul-doi, s-apucau să sugă ţâţele roşii şi pline. Atunci nu te puteai apropia de ele. Rânjeau colţii şi se dădeau la picioare.

Într-o vară îi apucase o turbare. Muriseră pe capete: al mecanicului, ai oltenilor şi vreo câţiva străini. Se muşcau unul pe altul şi înţepeneau. A murit şi al lui Gogu. Îl sângerase unul de beregată. Mergea tot cu capul în jos şi nu mai mânca. După o săptămână înlemnise lângă uluci…

Croitorul l-a găsit. Avea ochii sticloşi şi se lungise. L-au dus ucenicii lângă baltă. Ceata s-a risipit, iar pe dulău l-au ciugulit ciorile. I-au lăsat doar blana bogată.

Din inima lui neagră mâncase o căţea.

Mulţimea privea tăcută şi neclintită ferestrele casei de peste drum. Femeile, atât de vorbăreţe altădată, nu scoteau un cuvânt. Geamurile negre, cu perdelele lăsate nu scăpau nicio lumină. Era frig, într-o zi de iarnă, spre seară. Cerul, mort, încremenit, ca o pătură îngheţată. Din el scăpau nişte floace albe de zăpadă, rar, parcă fără chef. Câteva sute de oameni aşteptau nemişcaţi în faţa porţii: muierile, cu broboade negre aşternute pe obraz şi cu pumnul strâns; în spate, bărbaţii, mestecând tutunul între fălci sau aprinzând ţigările unul de la altul. Din când în când se auzea un ropot