mărunt de picioare degerate, dar atât, nu spunea nimeni nimic, înţeleşi, ca şi când ar fi vrut să nu tulbure somnul mortului, ascuns dincolo de zidurile mute ale casei cu două caturi.

Rudele pândeau neliniştite din casă uliţa aglomerată. Speria mai ales această tăcere apăsătoare, stăpânirea cruntă din ochii oamenilor. Pe o masă aştepta coşciugul, acoperit cu un giulgiu alb. Era un sicriu de brad, ieftin şi întocmit la iuţeală de doi meşteri din alt cartier, cărat noaptea la domiciliul cămătarului, ca să nu afle lumea că Bică-Jumate nu mai era. Dar lumea tot aflase, erau cu toţii aici şi aşteptau.

Mortul stătuse trei zile şi, deşi iarnă, începuse să miroasă şi nu mai puteau întârzia fără să-l fi dus la cimitir. Rudele aşteptau să sosească dricul, tocmit tot în taină, să-l care la Străuleşti, un cimitir de la marginea oraşului, până unde, gândeau, nu va merge nimeni, cu siguranţă. Popă nu chemaseră, pentru că niciunul din preoţii mahalalei n-ar fi venit să-i cânte la cap fără primejdia de a fi sfâşiat de oameni.

Şi clipa sosirii dricului se apropia. Nu puteau s-aştepte nici noaptea. O dată cu căderea întunericului, porţile cimitirelor se închid. Fratele mortului tocmise o ceată de milogi, să-l bocească, dar cerşetorii, orbii şi schilozii trebuiau să aştepte la capelă, tocmai pentru a nu băga nimeni de seamă că vestitul cămătar al Cuţaridei pleacă în lumea celor veşnici.

Rudele, vreo două femei şi vreo trei bărbaţi, aşteptau încremeniţi pe nişte scaune. Îşi blestemau în gând soarta pentru că răsturnaseră casa cu susul în jos şi nu găsiseră decât o ladă plină de poliţe. Banii, răposatul şi-i ţinea în altă parte, şi toţi bănuiau că fratele mortului ştia unde şi-i ascunsese, şi-l priveau cu o ură neascunsă. Şi aici, în încăperea fără lucruri, domnea o tăcere apăsătoare. Femeile se închinau din când în când şi priveau spre podele.

Bică-Jumate dormea netulburat în coşciug, cu faţa acoperită de giulgiul cel alb. Era un bărbat trecut de 50 de ani, cu o faţă suptă, scund cât să intre într-o ladă. Într-adevăr, sicriul semăna cu o ladă soldăţească de campanie. Cei de faţă dormiseră cu schimbul în timpul priveghiului şi, până pe la prânz în ziua aceea, bănuiau că vor scăpa cu faţa curată, că gardul înalt de piatră ce ascundea casa întunecoasă va ocroti taina lor, ţinută atât de bine. Dar pe la patru, când una din femei trăsese puţin colţul unei perdele, ca să privească în stradă, spuse cu spaimă:

— Uitaţi-vă ce-i afară!

Rudele se înghesuiră şi văzură mulţimea tăcută, strânsă pe neştiute în faţa porţilor de lemn, totdeauna legate cu un lanţ gros. Jos, în curte, se mişcau neliniştiţi câinii lupi ai stăpânului, înfometaţi şi gata să sfâşie pe cineva. Urmele ghearelor lor, rămase în zăpadă, acoperiseră curtea. Animalele adulmecau o primejdie de afară şi nu urlau dezlănţuite, ca de obicei, mulţumindu-se să pândească numai pe cei din uliţă, cu ochi răi şi întărâtaţi.

Trecu aşa un ceas sau mai mult. Oamenii nu aveau ce să-şi spună încă. Îi strânsese laolaltă vestea adusă de o femeie:

— A murit Bică-Jumate, azi îl înmormântează. Vor să-l scoată din casă pe furiş…

Copiii rămăseseră acasă, şi dacă se mai încumetase câte unul într-aici, spre locuinţa cămătarului, fusese pus pe goană, pentru că ceea ce avea să urmeze era o treabă serioasă, de oameni mari.

•

Dricul sosi dinspre Filantropia, hurducăind prin gropile drumului nesigur, acoperit cu bălţi îngheţate. Pe capră stătea un cioclu îmbrăcat în haine negre. Pe cap avea o pălărie caraghioasă cu pampon din pene de gâscă, date şi ele cu tuş sau cu altceva. Mâna caii nepăsător, nebănuind că o să găsească atâta lume de faţă. Era numai mirat că înmormântarea trebuia să aibă loc atât de târziu şi vorbea cu ajutorul lui, aflat tot pe capră:

— Ce-o mai fi şi asta? Să duci omul la groapă când e noapte!…

— Nu i-o fi plăcut lumina soarelui, spunea leneş şi plictisit celălalt cioclu, un om înalt şi slăbănog, cu mâini lungi ca de maimuţă şi un chip livid de băutor.

Dricul intrase într-un şanţ acoperit cu o zăpadă pufoasă, şi o roată din spate se scufundase până la butuc. Ajutorul se dădu jos, blestemând mahalaua împuţită cu oamenii ei cu tot.

— Încă puţin, spuse scrâşnind, şi rupeam spiţele…

Caii se opintiră de câteva ori şi în cele din urmă echipajul ajunse iar pe drumul cel bun.

Cioclii nu văzuseră până atunci mulţimea. Când unul din ei observă rândurile de femei şi bărbaţi încremeniţi în faţa porţilor avu un fior de spaimă.

— Ce-i cu ăştia? întrebă.

— Aşteaptă şi ei pomana mortului…

Caii se opriră adulmecând.

— Ptrrr!

Noii-sosiţi priviră porţile ferecate cu lanţ şi lacăt şi ferestrele întunecate.

— Hei, nu-i nimeni aici? întrebă tare cel care mânase caii, sărind jos de pe capră, şi se întoarse spre mulţimea tăcută, parcă zidită cu picioarele în zăpada îngheţată.

Nu răspunse nimeni. Nicio perdea nu se clătină.

— Unde-i mortul, oameni buni? întrebă ajutorul, că aici ne-a dat adresa.

Cineva, o muiere bătrână, făcu semn către poarta spurcată a cămătarului. Cioclii se apropiară şi bătură tare cu pumnii în scândurile lustruite.

— Hei, n-auziţi? A venit dricul!

În cele din urmă se desluşiră paşi prin curte. Lanţul căzu cu zgomot şi oamenii din uliţă zăriră o clipă chipul verde al fratelui, speriat ca un şobolan.

— Intraţi, spuse el scurt.

Cioclii înţeleseră că ceva nu era în regulă şi se strecurară repede dincolo de poartă, urmându-l pe bărbatul necunoscut care tocmise acum trei zile echipajul mortuar. Ajunşi în casă, cioclii îşi scoaseră pălăriile caraghioase şi îşi făcură cruce.

— Gata, aţi venit? întrebă o femeie, cu puţină spaimă în glas.

— Am venit.

— Să pornim, atunci, adăugă altcineva dintr-un colţ. Bateţi capacul coşciugului…

Cioclii se mirară:

— Cum, nu mergeţi cu el neacoperit?

— Nu, făcu sec fratele mortului. Nu e timp de întrebat.

Una din femei aduse două păhărele de rachiu, întinzându-le noilor-veniţi:

— Luaţi, de sufletul mortului!

Cioclii băură de două ori la rând şi se apucară de treabă, trăgând cu urechea spre stradă. Dintr-acolo nu se auzea nimic. Când capacul fu bătut în cuie cineva spuse:

— Şi mânaţi mai cu viaţă, că v-ajungem noi!

Se mai bău câte un pahar cu rachiu. Unul din bărbaţi şi o femeie rămaseră acasă. Ceilalţi îşi luară paltoanele din cui cu o strângere de