inimă care nu scăpă nimănui. Uşa fu dată de perete. Se auzi un scâncet de femeie, atât de nepotrivit, încât toţi priviră înapoi, ca şi când ar fi vrut să-l oprească.

Cioclii apucară coşciugul: unul de un capăt, altul de celălalt şi coborâră încet scările. Fratele mortului dădu de perete poarta casei, înfruntând privirile duşmănoase de-afară.

Mulţimea încremenită până atunci începu să se mişte. Morţii înspăimântă întotdeauna pe cei vii, amintindu-le viitorul, şi o secundă cele câteva femei mai din apropierea curţii fură gata-gata să-şi facă cruce, dar o ură veche, strânsă de ani de zile, le înţepeni mâinile şi aşa îngheţate.

Bărbaţii priveau sicriul negeluit, din scânduri ieftine de brad, cu capacul bătut în cuie.

— L-au ascuns, spuse unul.

— Calic a fost, calic moare!

Glasurile se aprinseră:

— Mie mi-a luat trenţele din casă, strigă o femeie. Am venit la el şi i-am căzut în genunchi: „Domnu Bică, îmi mor copiii de foame, mai păsuieşte-mă!” El, nimic: inimă de câine!

— Pe mine m-a scos la vânzare! A protestat poliţele şi mi-am mâncat de sub unghie ca să plătesc aucaţii…

— Cerea camătă. Îţi da o sută, îţi cerea o sută jumate…

Poarta fu închisă repede în urma celor care trebuiau să urmeze mortul. Cioclii desfăcuseră uşa de cristal a dricului şi aşezau sicriul pe nişte bulumaci, acoperiţi cu o blană de scânduri, peste care se aşternuse o pânză neagră.

— Pleacă, ne lasă!

— Eu mi-am dat foc la casă, numai ca să n-o ia el! strigă o femeie mai dintr-o parte.

— Pe-al meu când l-au schilodit la fabrică şi-am vrut s-aduc doctoru l-a lăsat fără un sfanţ pentru că n-aveam ce-i da în garanţie!

Glasurile muierilor şi ale bărbaţilor se amestecau acum ca o grindină.

— Avea bani să cumpere şi biserica, şi uite-l cum pleacă la groapă, fără slujbă, fără popă…

— Dormea pe poliţele noastre, cu care ne storcea pe la judecăţi şi pe la portărei…

Rudele se făceau că n-aud, privind la ciocli, înspăimântaţi şi ei puţin, care împingeau coşciugul mai în fundul dricului.

— Haideţi, mai repede, spuse scrâşnind fratele mortului, mânaţi, că vă dau un bacşiş…

Cioclii închiseră în cele din urmă uşa dricului şi se urcară în grabă pe capră.

— Pleacă! făcură cu spaimă muierile din faţă ca la un lucru neaşteptat.

Urmă un moment de descumpănire. Bărbaţii se buluciră spre cai, dar aceştia porniseră, opintindu-se şi asudând de efort. Cioclii îi biciuiau fără milă.

Dricul hurducăi prin gropile uliţei, clătinându-se când pe-o parte, când pe alta.

— Cade el de-acolo! spuse cineva, şi vorba asta îi împacă oarecum pentru că urmară rudele, aşteptând parcă să se întâmple acel fapt care i-ar fi răzbunat fără ca ei să mai facă ceva.

Arcurile negre de metal erau bune şi de fiecare dată sicriul mişcat când încolo, când încoace revenea la locul său. Marşul precipitat îi încălzise pe oameni şi stârnise în rândurile lor o oarecare veselie.

— Haideţi după el, să-l ducem până la cimitir.

Femeile călcau apăsat, hotărâte să facă un lucru despre care nu ştiau prea multe până acum.

— După ce-l ducem, îi dăm foc la casă! spuse un bărbat îmbrăcat într-o scurtă vătuită, plină de unsoare.

— Mie mi-a pus poprire pe leafă pentru că n-am mai avut cu ce să-i plătesc…

— A făcut şase case pe Griviţa din dobânzi!

— Se ţinea cu judecătorii şi cu sergenţii.

— Ne scotea trenţele în stradă şi-şi bătea joc de sufletul nostru…

Cioclii loveau caii tot mai tare. Dricul se hâţâna ca o corabie şi mersul echipajului mortuar se transformase într-o goană bezmetică. Rudele se ţineau bine, agăţate de arcurile de la spate, trăgând înspăimântate cu coada ochiului înapoi, pentru că nimic nu este mai fioros decât mânia unui grup de oameni.

Când s-apuce spre Ateliere, dricul fu cât pe-aci să intre într-un tramvai, care opri cu greutate. Vatmanul se dădu jos şi începu să înjure în gura mare, dar cine îl mai asculta? Se întuneca tot mai mult şi goana nu conteni. Ceferiştii atunci ieşiţi din schimb întrebau de pe trotuare:

— Unde-alergaţi aşa, măi oameni buni?

Convoiul fără cruce, străbătând Griviţa în galop, le stârnea curiozitatea:

— A murit Bică-Jumate…

— Aha, cămătarul…

— Ăla de-a fost plutonier în armată şi s-a pricopsit pe spinarea săracilor…

— Ăla de nu bea, nu mânca…

— Ei, uite-l că a luat-o şi el din loc!

— Nu l-ar mai încăpea pământul, că pe mulţi a mai nenorocit…

Când să treacă podul Constanţei, dricul se opri. Bariera era lăsată şi cioclii n-aveau ce face, cât ar fi vrut ei s-ajungă mai repede la Străuleşti. Rudele, năduşite ca vara sub paltoane, gâfâiau cu ochii cârpiţi de groază la mulţimea care ajunsese iar lângă dric, privind cu mânie sicriul, scăpat de pe bulumaci de atâta goană, ridicat în picioare, cu mort cu tot, de parcă şi răposatul ar fi simţit ura celor ce-l urmau la groapă.

— Nu scapi tu! strigă o muiere bătrână, ridicând mâna ei osoasă ca o gheară deasupra capului. Nu scapi tu, m-auzi?!

Cioclii tremurau pe capră şi abia stăpâneau caii tulburaţi de rumoarea glasurilor din spate.

— N-ai să dormi liniştit! Nu e linişte pentru tine nici pe lumea cealaltă, tâlharule, care ne-ai batjocorit fetele şi ne-ai vândut!

Ceva scânteia în aerul rece, o ură surdă, stăpânită multă vreme şi aprinsă acum ca benzina. Goana după dric şi teama din ochii rudelor aţâţau şi mai mult femeile şi bărbaţii obosiţi.

Trecu o locomotivă în manevră şi cantonierul ridică bariera uluit. Convoiul trecu. Dincolo de şina Constanţei, drumul iar se strică şi goana dricului se mai domoli. Pe aici treceau camioane şi căruţe, şi zăpada era neagră de noroi şi spartă. Se întuneca tot mai mult şi cădea o ninsoare rară, ostenită. La geamurile prăvăliilor se aprindeau primele lămpi, nişte lumini triste, galbene, abia pâlpâind dincolo de sticla îngheţată.

Atunci mulţimea înţelese că, fără vestea adusă de femeia aceea în mahala, rudele lui Bică-Jumate l-ar fi înmormântat pe cămătar noaptea, pe neştiute, şi nimeni nu l-ar fi dus cu atâta alai la cimitir. Rândurile se îngroşaseră, pentru că de pe Griviţa mai veneau oameni care-l cunoscuseră pe ticălosul de răposat. Până la cimitir mai era cam un kilometru.

Atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Din cauza unei hurducături, coşciugul alunecă cu totul spre spatele dricului şi capacul bătut în cuie se desfăcu, alunecând într-o parte. Giulgiul sfâşiat de cuiele smulse lăsă o clipă să se vadă trupul mortului