Rudele vrură să oprească, dar glasurile din spate erau atât de ameninţătoare, încât se rugară în gând să ajungă mai repede la poarta cimitirului, să scape de răposat.

— Uite-l, râde de noi! strigă o femeie.

— S-a desfăcut capacul. Acuşi pică în stradă!

— Stă cu mâinile pe piept şi pare liniştit…

Nu se ştie cine, mâniat pe neaşteptate de nepăsarea mortului, ridică un bulgăre de gheaţă şi îl aruncă în uşa de cristal a dricului, peste capetele rudelor, care se aplecară înfricoşate. Se auzi un zgomot sec de sticlă risipită şi văzură şi mai bine sicriul de lemn negeluit, în care se zbătea parcă Bică-Jumate, dând să iasă afară, ţeapăn cum era.

Ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă atunci, tocmai când erau foarte aproape de intrarea cimitirului. O ploaie de bolovani şi de bucăţi de gheaţă se abătu asupra echipajului. Cioclii auziră sfărâmarea geamurilor şi bătură cu desperare caii, dând să intre pe poarta de fier a Străuleştilor, dar în faţa clopotniţei se izbiră de un zid de oameni. Erau milogii, vreo cincizeci de bărbaţi bărboşi, numai zdrenţe, care începură să huiduie şi să lovească cu picioarele în burţile animalelor.

Se făcu o învălmăşeală cumplită. Zadarnic băteau clopotele tocmite. Fratele mortului se ridică pe trotuarul de pământ şi începu să răcnească cerşind mila mulţimii:

— Fraţi creştini! Nu intraţi în păcat!

— Voi sunteţi frate cu dracu, nu cu Dumnezeu! strigau femeile, înghesuindu-se spre uşa fărâmată a dricului, prin care bărbaţii traseră afară sicriul din scânduri ieftine.

— Fraţilor, ce vreţi să faceţi, fraţilor! strigau rudele.

Milogii nu înţelegeau prea bine ce se întâmplă. Fuseseră tocmiţi să vină la cimitir şi să întâmpine dricul cântând:

„Primeşte-l, Doamne, în pământul tău…” şi acum vedeau cu mirare cum coşciugul e cărat de muieri şi de bărbaţi, dincolo de cimitir, nu la groapa de veci.

Drumul nu ţinu mult. Fratele mortului apucase între nişte femei şi întrebă prostit:

— Unde-l duceţi? Unde-l duceţi?

— O să vezi tu, acuşi…

Nu-l lovea nimeni, nu-l privea nimeni, deşi lui de asta îi era foarte frică.

Mulţimea ajunsese pe un dâmb în spatele cimitirului. De acolo de sus se auzea văicăreala cioclilor, care priveau dricul spart şi fărâmat şi caii deshămaţi care o luaseră razna pe câmpul îngheţat din jur. Aici domnea o linişte încremenită. Bătea un vânt ascuţit şi paşii se scufundau în zăpada moale ca într-un nămol.

Strigătele se potoliseră. Patru bărbaţi cărau cu paşi măsuraţi lada de lemn, privind când şi când la chipul lui Bică-Jumate, abia văzut sub seara cenuşie.

— Atârnă greu! spuse careva.

Mulţimea se destramă. Femeile urcau cu greutate dâmbul acoperit cu zăpadă. După ele rămâneau găurile mari de ghete în care se scufundaseră ceilalţi. La urmă de tot păşeau milogii, orbii şi ciungii, cântând fără să ştie de ce: „Primeşte-l, Doamne, în pământul tău!” Aveau nişte glasuri dogite de beţie, răsunând până departe peste câmpia încremenită. Păreau mulţi şi înalţi, urmând celorlalţi în trenţele lor murdare, al căror miros pierise în frigul locului deschis. De la cimitir se mai auzea rar clopotele, bătând fără noimă:

— Bang!

— Bang!

— Bang!

Rudele plângeau sfâşietor, rătăcite între muierile şi bărbaţii îndârjiţi. Cei ce purtau sicriul se opriră lângă o podişcă mişcătoare ce spânzura deasupra Colentinei. Râul avea o pojghiţă subţire verde şi părea nemişcat. Pe malurile albe de zăpadă rămăsese mulţimea înspăimântată parcă de judecata care avea să urmeze, privind fără milă la bărbaţii care îl duceau pe cămătar.

Numai milogii cântau la nesfârşit, în speranţa unei pomeni:

„Primeşte-l, Doamne, în pământul tău…”

Ajunşi la mijlocul podului, oamenii se opriră, cătând înainte spre locul unde cerul întunecat al zilei de iarnă se unea cu linia câmpiei. Cerşetorii tăcură pe neaşteptate şi nu se auzi decât gâfâiala mulţimii, care respira dezordonat.

— Ca un câine ai trăit, câinii să te mănânce! rosti unul dintre purtătorii coşciugului, şi lada de lemn fu zvârlită peste balustrada podişcei.

Sicriul pluti puţin deasupra râului, se auzi un trosnet ca de mal surpat şi gheaţa se sfărâmă de greutate. Prin copca făcută, mai putură să vadă cu toţii în lumina scăzută a sfârşitului de zi chipul rânjit al mortului, îngropat fără cruce, fără lumânare…

La urmă, starostele făcea prăduiala-n două părţi. Una o lua el, spunând:

— Pentru că vă ţin în spinarea mea şi vă dau să mâncaţi şi să beţi.

Ei împărţeau restul. Atunci îl priveau cu duşmănie pe Stăpân, dar nu crâcneau.

La o petrecere, când le cântau lăutarii, ucenicul a cerut şi el de băutură. S-a supărat Bozoncea:

— Mă mucosule! De ce faci zaur? Aici eu comand! Vrei molan, vrei crăpelniţă? Cere! De plătit, eu plătesc! Ăl mai mare!

Şi l-a dilit cu laba lui grea peste gură, să-l înveţe că între hoţi unul taie şi spânzură, nu o sută. Râdeau ceilalţi. El de unde să ştie? A mai adus cârciumarul o damigeană, au mai cântat guriştii:

Toarnă, Leanţo, toarnă!

Toarnă vin, toarnă pelin,

Pân’ la ziuă-aşa s-o ţin!

Căci aşa ne prăpădim,

Cu pastramă şi cu vin…

S-a şters Paraschiv la gură, n-a uitat palma. Nici mă-sa nu dăduse-n el. În gândul lui şi-a zis: „Lasă, neică, îţi arăt eu, numai să-mi vie bine!” La altă împărţeală, a apucat să-i şoptească lui Gheorghe:

— Ce zici, Treanţă?

— Ce să zic?

— El luleaua şi noi muştucul! Aşa o fi şi pe lumea ailaltă?

L-a simţit cataroiul duşman. S-a ridicat de la locul lui, mare şi duhos:

— Ce-i, ucenicule? Ţi s-a urât cu binele?

Atât a spus şi s-a aşezat, privindu-l crunt. Oacă şi ceilalţi se uitau speriaţi. Îl ştiau pe Stăpân. O dată dădea cu cuţitul. L-a apucat frica şi pe Paraschiv. Starostele trebuia lovit altfel, pe la spate. Întâi să-i câştige şi pe ceilalţi, pe Nicu-Piele, pe Sandu şi pe Gheorghe. Cu ăl bătrân era mai uşor. Mână-mică avea şi el o răfuială cu starostele, nu s-ar fi dat îndărăt…

•

Până atunci, însă,