s-au mai împuţinat. Întâi l-au prins gaborii pe Nicu-Piele. Ieşise în treabă cu Sandu pe Griviţa. Toată strada era plină de o zeamă neagră de noroi, în care se înfundau căruţele şi caii. La marginea trotuarelor se mai vedeau urmele zăpezii mieilor, murdare şi îngheţate. Pomii încremeniseră cu mugurii închişi. Un ger târziu stăruia deasupra oraşului. Cerul negru şi zdrenţuit atârna peste prăvăliile negustorilor. Vântul rece smucea firmele de tablă. Pungaşii, zgribuliţi, căutau un client. Înainte mergea lunganul, după obicei, privind vitrinele pline şi trăgând cu ochiul. Ce-i veni lui Nicu-Piele să se înghesuie într-un barosan! I-a făcut un vânt uşor drept în braţele lui Sandu. Acesta i-a băgat mâna în buzunar. Cum s-au încurcat, cum au făcut, că s-a gâdilat clientul şi-a început să strige: „Hoţii!” Până să se întoarcă, sergenţii au pus laba pe lungan. Sandu-Mână-mică l-a urmat prin mulţime, făcându-se că nu-l cunoaşte. Păgubaşul îl lovea peste gură cu pumnii pe Nicu-Piele. S-au oprit tocmai la prefectură. Se dusese libertatea lui! Celălalt a rămas la porţi, s-a uitat. Ştia ce înseamnă prefectura…

Dacă l-ar fi poprit pe la vreo circumscripţie, se mai putea face ceva. Mituiai presarii, paznicii, aceştia se făceau că au pierdut actele, se împăcau, dar acolo cine se încumeta? Mână-mică trecuse prin astea. Întâi te fotografia, îţi lua apoi urmele de la degete, te tundea şi te trimitea la zdup. Tot o să-i dea doi coţi de pârnaie, socotea. Alergă repede la Bozoncea, să-i spuie tărăşenia. Aceasta juca cărţi cu ucenicul şi cu Gheorghe.

Stăpânul l-a văzut fiert, copt.

— Ce-i?

— Au pus laba pe Nicu-Piele…

Ăl bătrân a lăsat foiţele.

— Unde?

— În Griviţa, la podul Basarab. Eram în şuteală şi s-a prins clientul.

Se făcuse tăcere. Starostele a zis scurt:

— Gata, uşcheală, să nu deschidă pliscul! Rămâne numai Didina. Noi coborâm la groapă. Strângeţi-vă catrafusele…

Într-un ceas, se topiseră. Pe drum, spunea Bozoncea:

— Numai de n-ar da pe gură…

Şi se gândea că or s-o ia pe ţigancă şi-or s-o bată să spuie unde se ascund, cum o mai bătuseră. Dar ea era învăţată şi-a dracului, nu l-ar fi vândut. Mahmuri, s-au oprit la o cârciumă şi s-au pus pe băutură. Patru kilograme de drojdie au băgat în ei. Atunci a aflat Paraschiv că cine deschide gura şi-şi vinde tovarăşii nu mai scapă de cuţitul starostelui. Gheorghe îl pregătea:

— Te umflă din aşternut dacă nu ştii din vreme. În somnu ăl mare te-nhaţă. Te duce pe sus şi te pune la canoane. Întâi îţi dă o palmă. Nu spui, cheamă un gealat. Te duce la beci şi te ţine trei zile nemâncat. Pe urmă, iar te cheamă. Spui? Nu. Bine! Te bate la pielea goală. Te dezbracă, udă o frânghie şi-ţi face spatele negru. Te deşteaptă cu apă, te întreabă iar: „Spui?” Şi te gâdilă la momiţe. Tu o încurci. Iar te bate. Până-ţi dai sufletul. De fier să fii, şi tot scapi ceva. Atâta le trebuie. În felul ăsta, pun gheara şi pe alţii şi, de la unu puţin, de la altu puţin, află restul. Aşa e meseria. Pe mine, când m-au prins ultima oară, n-am scos un cuvânt. Am făcut pe Mutu de la Manutanţă…

L-a auzit Sandu. S-a strâmbat la el şi-a scuipat în râs.

— Iar vorbeşti, hahalera dracului! Se laudă, Paraschive, nu-l asculta! Ăsta, numai gura-i de el! Cum ia o duşcă de basamac, începe să taie piroane. Mă mir că nu ţi-a spus cum a furat el în Banca Naţională…

Codoşul nu se sinchisea. Căpătase sămânţă la limbă:

— Când eşti acolo, zici în gândul tău că termini cu toate, numai să scapi sănătos. Asta până la poarta puşcăriei, că pe urmă, numai soarele dacă-l vezi, a ta e libertatea! Iar te-apuci de meserie!

Stăpânul tăcea, întunecat şi crunt. Se simţea bătrân şi obosit. Se gândea cât o să-i mai meargă şi lui, că se cam trecuse, i se înmuiaseră oasele, şi, dacă l-ar fi prins, nu mai scăpa. În tinereţe, fugise de la pârnaie, era mai uşor. Ager, cu sângele fierbinte…

•

Ce mai primăvară! Plesneau florile de salcâm şi toată groapa era verde, verde, plină de dudău şi barba-popii. Mărăcinii aveau tulpinile cât suliţa. Vântul se încorda în ele ca într-o harfă. Şi cădeau nişte nopţi line, cu stele albe şi mărunte. Lângă baltă se aprinseseră iar focurile. Limbile lor lingeau iarba tânără.

Hoţii veneau la apusul soarelui, se lăsau pe râpi şi înnoptau sub maluri. Gheorghe cânta:

 

Mingea mea,

Mingea mea,

S-a ales, bules

De ea.

 

Mână-mică aducea sacul cu haleală, şi ucenicul – trenţele de dormit.

— Bine mai e! spuse Sandu, aşezându-se.

Trase în piept aerul proaspăt şi-şi scoase chiştocul.

Bozoncea îşi trânti şapca în praf. Avea poftă de glumit. Trecuse o săptămână şi nu-i luaseră ibovnica. Asta însemna că Nicu-Piele îşi ţinuse gura. Strigă la Gheorghe:

— Treanţă!

— Ei?

— Suntem, mă, boieri?

— Suntem.

— Avem, mă, ce ne trebuie?

— Avem!

— Suntem cumnaţii lui Dumnezeu-piele goală?

— Suntem!

Râdea Paraschiv, râdea Sandu. Ăsta era hazul lor. Vântul primăverii spulbera focul în toate părţile. Dinspre rampa gunoierilor cădea un miros greu de floare de salcâm, dulce şi parşiv. Şi-au tras ciolanele mai lângă flăcări.

— Ar trebui să luăm Griviţa asta de la un cap la un cap… spuse starostele.

De mult pusese el geana pe negustori.

— Să-i scuturăm niţel, adăugă şi ăl bătrân.

— Numai să iasă şi Nicu din puşcărie, să se întoarcă şi Oacă de la Filaret…

Erau puţini, şi asta cerea îndrăzneală.

A treia noapte, au picat poterele. Jandarmii au înconjurat groapa. Căutau pe dezertorii fugiţi de la armată. Trei camioane s-au deşertat la rampă. Soldaţii şi-au stins ţigările şi n-au mai vorbit. Un căpitan i-a împărţit în plutoane şi au coborât. Nu cunoşteau. Gunoaiele au început să se prăbuşească. O dată a ciulit Stăpânul urechea.

— Şase! a strigat scurt.

Companiile erau departe. Jandarmii trebuiau să treacă balta, şi tot nu-i găseau. Gheorghe a răsturnat un ceaun cu apă peste focul mic şi a împrăştiat cenuşa cu piciorul lui desculţ. Mână-mică piti pirostriile şi păturile în buruiana tânără. Au apucat potecile acoperite cu iarbă şi s-au furişat la buza apei. Soldaţii atinseseră fundul. Se uitau. Întuneric beznă. Pungaşii au intrat în apa rece, care le pişca pielea. Abia dase trestia, şi lintiţa aluneca, umedă, pe degete.

— Staţi aici, le-a spus Bozoncea.

Ajunseseră la un dâmb uscat