— Mai bine o camionetă închisă, își dădu părerea Cucoaneș. Oferi cîteva mii de lei mai mult șoferului și discreția e asigurată o săptămînă, două. Exact de ce-avem noi nevoie.

Am rămas înțeleși ca tot ce voi cumpăra a doua zi să depozitez la mine. El va trimite un bilet Lenorei spunîndu-i că fuga e amînată pentru cîteva zile, iar pe seară voi veni eu să-l iau cu un taxi, lăsînd reporterilor a înțelege că ne ducem la clinică. El mă va aștepta pregătit și va coborî îndată, ca să nu dăm timp curioșilor să ne urmărească cu altă mașină. La căderea nopții vom fi în fața casei mele, unde ne va aștepta camioneta.

— Să fie așa cum zici, rosti Cucoaneș. Și acum am să te rog să mă lași. Mai am o serie de socoteli de încheiat și mici lucruri de pus la punct. Nu vreau să se spună că las în urma mea o tinerețe dezordonată. Și vreau să-i scriu și Lenorei, pentru mai tîrziu.

De-abia după ce am ajuns acasă mi-am dat seama că mă gîndisem la toate, afară de lucrul cel mai important: locul unde se va adăposti prietenul meu. Îmi vorbise de o cabană în munți, dar trebuia găsită această cabană și trebuia să ajungem la ea înainte de a se lumina bine de ziuă, ca să nu atragem atenția. Planul nostru părea copilăresc: să coborîm în zori din camionetă și să începem a urca în munte cu o duzină de pături în spinare, cu merinde, fără să știm încotro ne îndreptăm, riscînd ca prietenul meu să se oprească după cîteva sute de metri, pentru că era nemîncat de o săptămînă și, mai ales, pentru că va trebui să urce, aproape sigur, în ciorapi, neștiind dacă îi voi putea găsi o pereche de ghete pe măsura lui în cele șase ore cît aveam timp să caut.

Și cu toate acestea fuga nu mai putea fi amînată. Trebuia, cu orice risc, să plecăm a doua zi seara. Numai că, știind că nu puteam spera în găsirea imediată a unei cabane goale care ne-ar fi așteptat acolo, în munte, ferită de oameni, parcă înadins pregătită pentru noi, trebuia să ne mulțumim cu mai puțin. Bunăoară, cu un cort pe care Cucoaneș l-ar fi putut așeza într-o văgăună mai ascunsă, departe de orice cărare. Acolo își va putea adăposti păturile și alimentele, pînă cînd va avea uneltele cu care să-și ridice singur o cabană pe măsura lui, și unde va voi el, bineînțeles. Firește, aceste scule de tîmplărie nu le puteam cumpăra în aceeași dimineață, cînd trebuiau găsite și cumpărate atîtea alte lucruri de mai urgentă necesitate. O noapte, două, prietenul meu va fi silit să doarmă pe o saltea improvizată și acoperit doar cu pături, sub cort. Uneltele și tot ce va mai fi nevoie, le voi aduce eu după cîteva zile.

Lucrurile s-au întîmplat întocmai. Cînd m-am dus să-l iau la ora fixată, Cucoaneș era atît de agitat, încît nici n-am avut timp să-i explic de ce am fost silit să modificăm planul alcătuit cu o seară înainte. Mă aștepta cu creștetul aproape de tavan, frîngîndu-și mîinele în halatul lui uriaș din care i se desprindeau, viguroase, picioarele înfășurate în stranii petice de postav, legate între ele cu cea mai groasă sfoară. Inutil să-l mai fi întrebat „cum se mai simte”. Arăta, poate, de trei metri, iar îmbrăcămintea lui sumară, mîinele enorme și păroase, figura pe care barba de cîteva zile o întunecase și o adîncise, îi dădeau aerul unui profet de spaimă apocaliptică. Nu-l puteai privi fără teamă, căci atît ochii lui, supți, fosforescenți, cît și dinții mari pe care și-i dezgolea la fiecare început de zîmbet, depășeau cu mult gradul de anormalitate pe care sîntem învățați s-o suportăm la o ființă umană.

— Trebuie să plecăm cît mai repede! îl auzii șuierînd.

Mai mult ghicii cele ce-mi spuse, pentru că sunetele pe care le scotea își pierduseră intensitatea și precizia lor omenească, începînd să semene cu exploziile infra-sonice, cu șuierul, șoaptele și gemetele familiare în lumea naturală; acum păreau un susur îndepărtat de pîrîu, sau căderea unei cascade, acum vîntul deasupra unui lan de grîu sau, vijelios, încovoind ramurile într-o înaltă pădure. Am fost, de atunci, tot mai atent la straniile modificări și modulări ale vocii prietenului meu, pentru a putea ghici cuvintele pe care se trudea să le rostească. Vorbirea i se alterase surprinzător în mai puțin de 24 de ore.

Uneori, sunetele pe care le emitea aveau stridența unor complicate cutii în care metalul, lemnul și oasele ar fi fost fără noimă încleiate împreună. Asemenea sunete mă îngrozeau. Nu cutezam să-l mai privesc atunci, așteptînd să se întîmple un miracol, să se întîmple ceea ce știam sigur că nu se mai poate întîmpla: să-l aud, adică, grăind cu vechea, cunoscuta lui voce de dinainte, cea omenească. Dacă era agitat, Cucoaneș vorbea aproape incomprehensibil. Teribile siflante, neverosimile palatale, asemenea unor pocnituri de monstruoase dopuri în pîntecul unei umede, stîlcite viori, șuierături și triluri guturale, uneori atît de joase, încît le credeai smulse cine știe cărui obiect din lumea lucrurilor moarte – un birou mișcat din loc, o ladă uriașă trasă pe pămînt, căzătura unui sac cu nisip – nazale, atrofiate, strangulate brusc de convulsive înecăciuni, toate acestea se urmau, cîteva zeci de secunde, întrerupte pe alocuri doar de pauze în care se auzea un ușor sforăit.

— Trebuie să plecăm, că vine Lenora! strigă din nou Cucoaneș, strîngîndu-și pudic halatul în jurul coapselor.

Dar ghicind din înspăimîntata mea mirare cît de anevoie îl înțeleg, rămase o clipă derutat, cu brațele în aer, privindu-mă lacom, așteptînd din partea mea un semn că tot ce-a grăit nu e numai o părere, că încă îl aud și îl pot înțelege, că, oricît de singulară e soarta lui, totuși a mai rămas între noi doi o posibilitate de comunicare și înțelegere.

— Ți-am cumpărat