M-am prefăcut însă că nu pricepusem ce voia să spună și l-am obligat astfel pe bărbatul acela destoinic şi integru, preocupat de munca lui, să mă invite la prânz într-unu1 dintre restaurantele cu specific pescăresc din Bakirköy. De cum am urcat în maşina lui marca Mustang, m-am gândit că se sărutase de nenumărate ori cu Füsun pe acele scaune, că momentele lor de tandreţe se reflectaseră pe indicatoarele de bord şi în oglindă, că o supărase şi-o atinsese înainte de a împlini ea optsprezece ani. Chibzuiam că Füsun se-ntorsese poate la el şi nu reușeam deloc să-mi adun minţile, deși mi-era ruşine de toate acele fantezii şi presupuneam cã în mod foarte probabil, bărbatul nu ştia nimic de ea.

         Când ne-am aşezat la restaurant unul în faţa celuilalt, ca doi bărbaţi infami, şi când 1-am văzut că-şi aranja şervetul în poală cu mâinile acelea năpădite de păr, când i-am privit nasul cu nări largi şi gura insolentă, am simţit că lucrurile aveau să o ia razna şi mai rău, că mi se strângea inima de suferință şi gelozie și că-mi era imposibil să mă concentrez. I se adresa chelnerului, spunându-i „aici !“, şi-şi tampona elegant buzele cu șervetul, de parcă şi le-ar fi pansat, cu gesturi inspirate din filmele de la Hollywood. Cu toate acestea mi-am ţinut firea şi am reuşit să rămân stăpân pe situație până pe la jumătatea mesei. Rachiul pe care-l băusem

ca să mă eliberez de răul din mine a scos însă la iveală tocmai ceea ce căutam să evit. Turgay Bey îmi explica la un moment dat, într-un limbaj extrem de elegant, că neajunsurile afacerii cu cearşafuri fuseseră rezolvate, că nu mai exista nici o problemă între parteneri şi că tranzactiile noastre urmau să decurgă bine, când i-am spus:

         - Important este nu să ne meargă bine afacerile, ci să fim noi oameni de treabă.

         - Kemal Bey, a spus el, aruncând o privire spre paharul cu rachiu din mâna mea. Am un mare respect pentru dumneavoastră ca şi pentru tatăl, pentru familia dumneavoastră. Am

trecut cu toții prin zile dificile. Să fim recunoscători pentru că avem parte, în această ţară frumoasă şi săracă, de un noroc pe care Dumnezeu nu li l-ar putea dărui decât robilor săi privilegiați - pentru faptul că suntem înstăriți. Să nu fim trufaşi şi să ne rugăm, căci numai aşa vom putea fi buni.

         - Nu ştiam că sunteţi aşa de pios, am spus eu în bătaie de joc.

         - Dragul meu Kemal Bey, ce greşeala am savârşit?

         - Turgay Bey, aţi rănit inima unei copile din familia mea, v-aţi purtat urât cu ea, ba chiar aţi încercat s-o atrageţí cu bani. Füsun care lucra la buticul Sanzelize este rudă

 îndeaproape cu noi, din partea mamei.

         S-a făcut pământiu la faţă şi şi-a aţintit privirile înainte. Atunci mi-am dat seama că eram invidios pe Turgay Bey, nu pentru că fusese iubitul lui Füsun, ci pentru că-şi reprimase

suferințele de pe urma acelei iubiri şi izbutise să revină cu succes la o existenţă burgheză normală.

         - Nu ştiam că sunteti rude, a spus el, cu o voință uimitoare. Acum mi-e foarte ruşine. Dacă nu mai suportati să mă vedeţi, ca familie, dacă din pricina aceasta nu m-aţi invitat la

logodnă, vă dau dreptate. Aşa gândesc şi tatăl, şi fratele dumneavoastră? Ce să facem, să renunţăm la asociere?

         - Să renunţăm, am spus eu, căindu-mă de îndată că m-am pomenit rostind aceste cuvinte.

         - Atunci, dumneavoastră veţi fi cei care veţi anula asocierea, a spus el, şi şi-a aprins un Marlboro roşu.

         Durerii pricinuite de dragoste i se adăuga acum rușinea provocată de greşeala pe care o săvârşisem. Pe drumul de întoarcere am condus eu maşina, deşi eram destul de beat. Şofatul prin Istanbul, mai ales pe șoseaua de coastă, de-a lungul zidurilor oraşului, plăcerea aceasta care constituie pentru mine o mare fericire încă de pe când aveam optsprezece ani, se transformase acum într-o tortură, din cauza sentimentului de catastrofă care mă stăpânea. Oraşul își pierduse parcă şi el frumuseţea, iar eu apăsam pe accelerație pentru a fugi de el. In timp ce treceam prin Eminönü, pe sub podurile pietonale din faţa Moscheii Noi, era gata să accidentez o persoana care mergea pe jos, pe bulevard.

         Odată ajuns la birou, am decis ca cel mai bun lucru pe care-l puteam face era să mă conving pe mine si pe Osman că încheierea parteneriatului cu 'I`urgay Bey n-ar fi fost un lucru chiar atât de rău. L-am chemat pe Kenan, care cunoștea bine chestiunea licitaţiei, iar acesta mi-a ascultat spusele cu nespus de mult interes. Am rezumat cele întâmplate spunându-i ,,Turgay Bey se poartă cu noi ca un bădăran, din motive personale“, şi l-am întrebat dacă n-am fi putut câştiga singuri licitaţia pentru cearșafuri. Mi-a spus că a fost imposibil şi m-a întrebat care era, de fapt problema. I-am repetat că eram obligaţi să ne despărțim de Turgay Bey.

         - Kemal Bey, dacă se poate, să nu facem asta, a spus Kenan. Aţi discutat cu fratele dumneavoastră?

         Mi-a spus că avea să fie o lovitură nu numai pentru Satsat, ci și pentru alte companii, si că în contract existau clauze foarte dure, pe care tribunalele din New York urmau să le activeze împotriva noastră, în cazul în care cearşafuríle nu erau gata la timp.

         - Fratele dumneavoastră cunoaşte situaţia? m-a întreb el din nou.

         Cred că se socotea îndreptăţit să lase impresia că-şi făcea griji nu numai pentru companie, ci şi pentru mine, căci adulmecase mirosul de rachiu care-mi ieşea din gură ca

dintr-un coş de fum.

         - Săgeata a fost de-acum slobozită din arc, am spus eu. Vom duce treaba la bun sfârşit fără Turgay Bey. Ce să facem? !

         Chiar dacă n-ar fi spus-o Kenan, ştiam că aşa ceva era imposibil. Latura raţională a minţii mele amuţise însă cu totul şi fusese luată-n stăpânire de un diavol care voia să se

dea-n spectacol, să se ciorovăiască cu cineva. Kenan repeta insistent că trebuia să discut cu fratele meu.

         Desigur că n-am aruncat atunci în el cu scrumiera şi cu perforatorul acesta ce poartă emblema Satsatului şi pe care le vedeţi expuse aici, dar am vrut