asemenea, cum am băgat de seamă, uimit, că cravata lui, pe care o găseam ridicolă, avea aceeaşi culoare şi aceleaşi desene ca cele de pe scrumieră.

         - Kenan Bey, nu lucraţi la compania fratelui meu, ci cu mine! am strigat eu la el.

         - Kemal Bey, vă rog, sigur că-mi dau seama de asta, a spus el, infatuat. La logodnă mi-aţi făcut însă cunoştinţă cu fratele dumneavoastră şi de atunci am rămas în legătură cu el. Dacă nu-l sunati imediat în această chestiune importantă, o să se supere foarte tare. Fratele dumneavoastră este la curent cu supărările pe care le aveţi în ultima vreme şi dorește să vă ajute, la fel ca toată lumea.

         Cuvintele „la fel ca toată lumea“ erau gata să mă scoată din minţi de furie. M-am gândit o clipă să-1 concediez imediat, dar mă temeam de îndrăzneala lui. Simțeam că o parte a

minţii mele era cu totul atrofiată şi că, din dragoste, din gelozie ori din cine ştie ce alt motiv, nu mai izbuteam să evaluez corect ceea ce se petrecea. Incercam o suferinţă profundă, ca un animal prins în capcană, şi eram cât se poate de conştient de faptul că doar vederea lui Füsun m-ar fi alinat. Nu-mi păsa de lume, pentru că, de fapt, totul era nespus de inutil şi de vulgar.

34

Aidoma unui câine în Cosmos

         În loc de Füsun am văzut-o însă pe Sibel. Durerea devenise atât de vie, mă luase în asemenea măsură în stăpânire, încât mi-am dat seama curând că, rămânând singur în companie după plecarea angajaţilor, mã simţeam la fel de singur ca acel câine trimis în nemărginirea întunecată a Cosmosului cu mica lui navă spaţială. Ideea de a o chema pe Sibel

la birou după ce pleca toată lumea îi lăsase acesteia impresia că reveneam la „deprinderile noastre sexuale de dinainte de logodnă“. Logodnica mea de bună-credinţă se dăduse cu

parfum marca Sylvie, pe care îl găseam întotdeauna plăcut, îşi pusese nişte ciorapi stil plasă, despre care ştia foarte bine că mă excitau, şi pantofi cu tocuri înalte. Deoarece era peste

măsură de fericită, socotind că depãşisem criza, nu i-am putut spune că lucrurile stăteau exact invers, că o chemasem pentru a putea scăpa măcar în parte de sentimentul de catastrofă care mă apăsa, pentru a o putea îmbrăţişa aşa cum o îmbrăţişam pe mama în copilărie. Prin urmare, Sibel m-a aşezat pe divan, aşa cum făcea cândva plină de voie bună, apoi s-a dezbrăcat puţin câte puţin, imitând bucuroasă o secretara fictivă, neroadă, şi mi s-a aşezat în braţe, surâzând cu drăgălăşenie. N-am să vă povestesc cât de mult m-au relaxat părul, gâtul, mirosul ei, care mă făcea să mă simt pe deplin acasă, ca şi apropierea aceea familiară, dătătoare de siguranţă, pentru că cititorul rațional şi vizitatorul de muzeu curios ar putea fi deziluzionaţi, crezând că

mai apoi am făcut dragoste, fericiţi. Şi Sibel a fost deziluzionată. Cât despre mine, m-am simţit atât de bine când am îmbrăţişat-o încât, după o vreme, m-am cufundat într-un somn

liniştitor şi tihnit, visând-o pe Füsun.

         Când m-am trezit, scăldat în sudoare, continuam să stăm lungiţi, strâns îmbrăţişati. Ne-am îmbrăcat amândoi în semiîntuneric, fără a schimba vreo vorbă - ea, nespus de gânditoare, eu, nespus de vinovat. Farurile maşinilor care treceau pe bulevard şi scăpărările mov iscate la răstimpuri de coarnele troleibuzelor luminau biroul ca în vremurile noastre bune.

         Ne-am dus la Foaierul, fără a intra în vreo controversă privitoare la locul unde urma să mergem, şi, în timp ce ne așezam la masa noastră, luminată discret, în mijlocul puzderiei de clienţi fericiţi, m-am gandit încă o dată ce plăcută, ce frumoasă şi ce înţelegătoare era Sibel. Imi amintesc că am vorbit timp de o oră de una, de alta, că am râs cu feluriţi prieteni aghesmuiţi care se aşezau la masa noastră şi că am aflat de la chelner că Nurcihan şi Mehmet trecuseră pe acolo, dar plecaseră devreme. Amândoi eram însă cu gândul la adevărata problemă care ne preocupa şi de care nu ne mai puteam feri, iar faptul acesta se putea deduce din tăcerile noastre. Am cerut să ni se deschidă o a doua sticlă de vin Çankaya. Sibel începuse şi ea să bea foarte mult.

         - Acum vorbeşte, mi-a spus ea în cele din urmă. Care e problema? Haide...

         - Dacă aş şti! am spus eu. E ca şi cum o latură a minţii mele ar refuza să știe, să priceapă ce se petrece.

         - Adică nici tu nu ştii, nu-i aşa?

         - Da.

         - După mine, ştii mai mult decât ştiu eu, a spus Sibel, zâmbind.

         - Ce anume ştiu, după tine?

         - Te nelinişteşte ceea ce gândesc eu cu privire la necazul tău?

         - Mă tem că n-am să pot rezolva această problemă şi că am să te pierd.

         - Nu te teme, a spus ea, căci am răbdare şi te iubesc foarte mult. Iar dacă nu vrei să-mi spui, nu-mi spune. Nu am nici idei aiurea cu privire la ceea ce s-a întâmplat, aşa că să nu te simţi stingherit. Avem timp.

         - Ce fel de idei aiurea?

         - Nu cred, de pildă, că eşti homosexual şi aşa mai departe, a spus ea zâmbind şi dorind, totodată, să mă liniştească.

         - Mulţumesc. Altceva?

         - Nu cred nici alte lucruri, precum că ai avea vreo boală venerică sau vreo traumă profundă din copilărie etc. Cred însă că ţi-ar face bine un psiholog. Nu e nici o ruşine să te

duci la psiholog, toată lumea se duce, în Europa, ca și în America... Desigur că lui trebuie să-i spui tot ceea nu-mi poţi spune mie... Haide, dragul meu, povesteşte-mi, nu te teme, căci am să te iert!

         - Mi-e teamă, am spus eu, zâmbind. Dansăm?

         - Atunci accepți că există un lucru pe care tu-1 cunoști, iar eu nu.

         - Mademoiselle, vă rog să nu-mi refuzați invitaţia la dans!

         - Ah, monsieur, sunt logodită cu un bărbat în suferinţă! a spus ea, şi ne-am ridicat să dansăm.

         Consemnez aceste detalii spre a servi drept mostră cu privire la familiaritatea ciudată, la limbajul special şi – nu ştiu însă dacă folosesc acest cuvânt în mod adecvat – la iubirea intensă care