se înfiripaseră între noi în nopţile acelea calde de iulie, când ne duceam şi beam fără măsură prin cluburi de noapte, pe la petreceri şi prin restaurante, ale căror meniuri şi pahare le expun aici. Această iubire, care nu era alimentată de dragoste în sensul carnal al cuvântului, ci de o afecţiune foarte puternică, nu era întru totul departe de atracţia trupurilor, aşa cum vedeau şi cei care ne urmăreau, invidioşi, cum dansam în miez de noapte, când amândoi eram destul de ameţiţi de băutură. In timp ce melodia Trandafirii şi buzele, interpretată de o orchestră aflată la oarecare depărtare de noi, ori melodiile puse de disc-jockey (o meserie nouă în Turcia acelor vremuri) rătăceau prin noaptea umedă de vară, printre frunzele tăcute şi neclintite ale copacilor, o îmbrăţişam pe draga mea logodnică aşa cum

obişnuiam s-o fac şi când stăteam lungiţi pe divan, la birou, cu sentimentul sincer că eram protejat, cu plăcerea momentului împărtăşit şi cu forţă camaradereascã, trãgeam în

piept mireasma gâtului şi a părului ei, aducătoare de tihnă, şi, dându-mi seama că ar fi fost 0 greşeală să mă simt singur ca un câine-astronaut trimis în spaţiu, pentru că Sibel avea să-mi fie întotdeauna alături, mă apropiam şi mai mult de ea, aghesmuit. Uneori, de ameţíți ce eram, ne clătinam, ba chiar păream gata-gata să ne prăbuşim pe ringul de dans, sub privirile altor perechi, la fel de romantice ca noi. Starea în care ne aflam - pe jumătate bizari, pe jumătate beţi -, ne îndepărta de lumea obişnuită şi-i făcea plăcere lui Sibel. Faptul că păream să fi uitat de întreaga lume, pradă unei suferințe misterioase, în timp ce comuniştii şi naţionaliştii se

împuşcau unii pe alţii pe străzile Istanbulului, băncile erau jefuite ori bombardate, iar cafenelele, măturate de rafale de arme automate, o ducea cu gândul la o viaţă plină de

profunzime.

         Când reveneam apoi la masă, Sibel, deşi beată turtă, zgândărea din nou problema aceea misterioasă, numai că, vorbind mereu despre ea, nu ajungea atât s-o priceapă, cât să-i confere dimensiuni acceptabile. Astfel, datorită strãdaniilor pe care le depunea, ciudăţenia, melancolia şi neputinţa mea de a face dragoste cu ea erau reduse la o suferinţă ușoară, în care erau puse la-ncercare atașamentul şi afecțiunea logodnicei mele înainte de căsătorie, la o tragedie limitată care, după o vreme, avea să fie uitată. Era ca şi cum ne-am fi deosebitbit de prietenii noştri bogaţi, triviali şi superficiali, alături de care ne plimbam în bărci cu motor, datorită

suferinţei mele. Nu trebuia să ne alăturăm chefliilor care plonjau în Bosfor, de pe debarcaderul vreunei vile de pe țărm, la sfârşitul câte unei petreceri, pentru că noi deve-

niserăm, de fapt, ,,altfel“, datorită necazului şi bizareriei mele. Faptul că Sibel îşi însuşise suferinţa mea cu atâta demnitate mă făcea fericit, iar acest sentiment ne ataşa unul de

altul. În ciuda acestei gravităti tămâiate cu băutură, Sibel observa însă cu amărăciune expresia stranie care mi se așternea pe chip când auzeam, în câte-un moment oarecare al nopții, sirena tristă a vreunuia dintre vapoarele vechi de pe Liniile Orăşeneşti, sau când confundam pe câte cineva cu Füsun în cel mai neaşteptat loc din mulţime şi intuia că pericolul acela obscur era cu mult mai înspăimântător decât crezuse ea.

         Dată fiind această intuiţie, către sfârşitul lunii iulie, Sibel a făcut din frecventarea psihanalistului, pe care mi-l recomandase iniţial cu afecţiune prietenească, o condiţie

absolută a menţinerii relaţiei noastre, iar eu am acceptat-o, pentru a nu pierde minunata ei tovărăşie şi afecţiune. Vestitul psihiatru turc şi, totodată, adept al psihanalizei, de ale cărui perle privitoare la dragoste îşi vor aminti cititorii mai atenți, revenise pe atunci de curând din America şi se străduia să convingă un cerc restrâns din lumea bună a Istanbulului de seriozitatea profesiei pe care o practica, prin papionul şi pipa sa. Când aveam să mă duc la el peste ani de zile, la vremea când puneam bazele muzeului nostru, pentru a-l întreba ce anume îşi amintea din ziua aceea şi a-l ruga a-şi caute papionul şi pipa, spre a ni le dona, mi-am dat

seama că nu-şi aducea aminte nimic din suferințele care mă mistuiau atunci, ba mai mult, că nici măcar nu era la ncurent cu tragica mea poveste, bine cunoscută de înalta societate

istanbuleză. Îşi amintea de mine ca de o persoană sănătoasă care-i bătuse la uşă din simplă curiozitate, asemenea foarte multor pacienţi care veneau la el pe atunci. Eu însă nu pot uita deloc dorinţa lui Sibel de a mă însoţi, asemenea unei mame care-şi duce copilul bolnav la doctor, precum și cuvintele ei: ,,Am să stau în sala de aşteptare, dragul meu‟

În ceea ce mă privea, nu dorisem să vină cu mine. Sibel vedea în psihanaliză, mânata de acea intuitie sanatoasă a burghezilor din ţările non-occidentale, mai cu seamă din ţările islamice, un ritual de ,,destăinuire ştiinţifică a secretului‟ inventat pentru occidentali, care nu erau obişnuiţi să se trateze pe calea solidarităţii şi a împărtãşirii tainei în familie. Când medicul m-a întrebat, după ce discutaserăm despre câte-n lună şi stele şi după ce completase, pedant, formularele

cu informaţii care se impuneau, ce „problemă“ aveam, mi-a venit să-i spun, preţ de o clipă, că mă simţeam singur ca un câine trimis în spaţiu, pentru că-mi pierdusem iubita. I-am spus însă că, după logodnă, nu mai puteam face dragoste cu logodnica mea, pe care o iubeam, care era frumoasă şi foarte atrăgătoare. El m-a întrebat de ce~mi pierdusem dorința (Eu credeam însă că el urma să-mi spună cauza.) Mai zâmbesc şi astăzi când îmi amintesc, la ani de zile după consumarea evenimentelor, răspunsul care mi-a venit atunci în minte, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar găsesc că în el se afla şi un dram de adevăr:

         - Probabil că mă tem de viaţă, domnule doctor.

         Psihiatrul meu, la care nu m-am mai dus niciodată, m-a condus apoi, spunându-mi, în chip de replică finală, „să nu vã temeţi de viaţă, Kemal Bey!“.

 

 

 

35

 

Prima sămânţă a colecţiei mele

 

 

         M-am lăsat amăgit de încurajarea psihiatrului, am decis că maladia mea prostească se domolise şi am fost cuprins de dorința de a străbate puţin străzile însemnate