vieții mele, pe care mi le interzisesem de multă vreme. În primele câteva minute m-am simţit atât de bine trecând prin fața prăvăliei lui Alaaddin, adulmecând atmosfera străzilor, a

magazinelor pe care le colindam cu mama în copilărie, când mergeam la cumpărături, încât am crezut că, într-adevăr, nu mă mai temeam de viaţă şi că boala de care sufeream dăduse înapoi. Sub înrâurirea acestui optimism, am făcut greșala de a încerca să mă conving că totul revenise la normal abătându-mă prin faţa buticului Şanzelize, fără a încerca vreo suferinţă. Dar simplul fapt de a vedea magazinul de departe a fost suficient pentru a-mi lua minţile.

         Durerea, care stătea, de fapt, la pândă, mi-a întunecat într-o clipă sufletul. M-am gândit, cu speranţa de a afla un remediu imediat, că Füsun s-ar fi putut afla în magazin; inima a-nceput să-mi bată mai repede. Cum devenisem confuz și-mi scăzuse încrederea în mine, am trecut pe trotuarul de vizavi şi am privit înăuntru, prin vitrină: Füsun era acolo! A fost cât pe ce să leşin şi am alergat spre uşă. Tocmai când eram pe punctul de a intra în magazin, mi-am dat seama că ceea ce vedeam nu era ea, ci o nălucă a ei. In locul ei fusese angajată o altă persoană! Am simţit, o clipă, că mă lăsau picioarele. Viaţa pe care o duceam dansând prin cluburi de noapte, pe la petreceri, mi se părea acum incredibil de falsă și de trivială. Exista un singur om pe lume alături de care trebuia să fiu şi pe care trebuia să-l îmbrăţişez, centrul unic al vieţii mele se afla în altă parte, iar faptul că mă amăgeam zadarnic cu păcăleli grosolane reprezenta o necuviinţă atât față de mine, cât şi faţă de ea. Sentimentul de vinovăţie ameste-

cată cu remuşcare pe care îl ĭncercasem după logodna atinsese acum o intensitate insuportabilă. O trădasem pe Füsun! Nu trebuia să mă gândesc decât la ea. Se cuvenea să ajung cât mai repede acolo unde puteam fi cel mai aproape de ea.

         La opt-zece minute dupã aceea zãceam în patul din blocul Compasiunea, încercam să regăsesc mirosul lui Füsun, cuibărit în cearşafuri, doream s-o simt în trupul meu şi, parcă, să

devin ea. Mireasma aşternutului se mai diminuase, se atenuase. Am strâns din răsputeri cearşaful în braţe. Când suferinţa a devenit de neîndurat, m-am întins şi-am luat de pe măsuţă prespapierul de sticlă. Sticla se impregnase ușor cu mirosul atât de aparte al mâinii, al pielii şi al gâtului ei şi, pe măsură ce-l adulmecam, acesta-mi pătrundea plăcut în gură, nas şi plămâni. Trebuie să fi rămas foarte multă vreme în pat, inspirând mireasma şi jucându-mă cu obiectul

acela de sticlă. După cum aveam să-mi amintesc şi să socotesc mai târziu, îi adusesem în dar acel prespapier la întâlnirea noastră din 2 iunie, iar ea nu-l dusese acasă, aşa cum procedase cu foarte multe cadouri pe care i le cumpărasem ca să nu intre mama ei la bănuială.

         I-am spus lui Sibel că vizita mea la doctor durase mult, că nu-i făcusem nici un fel de mărturisiri, că omul acela n-avea ce să-mi ofere, că n-aveam să mă mai duc niciodată la el, dar că mă simţeam ceva mai bine.

         Îmi făcuse bine să mă duc la blocul Compasiunea, să mă lungesc în pat şi să mă amăgesc cu un obiect care-mi amintea de ea. Dar după o zi şi jumătate, suferinţa mea a revenit la intensitatea dinainte. La trei zile după aceea m-am dus din nou acolo, m-am întins în pat şi am băgat în gură, asemenea unui copil care cercetează cu gura un lucru nou, iar apoi mi-am plimbat pe piele un alt obiect atins de Füsun – o pensulă pentru acuarele, murdară de culori împestriţate, care se uscaseră pe ea. Suferința mi s-a domolit din nou pentru o vreme. Mă gândeam că ajunsesem să mă deprind cu ceea ce făceam, că eram dependent de obiectele care-mi ofereau consolare întocmai ca de un drog, dar că dependența aceea nu avea să-mi fie deloc utilă pentru a o uita pe Füsun.

         Pentru că nu-i tăinuiam doar lui Sibel drumurile la blocul Compasiunea, ci mi le tăinuiam parcă şi mie, pentru că mă comportam de parcă n-aș fi făcut niciodată acele vizite, care se petreceau la două-trei zile şi durau câte două ore, simţeam, pe de altă parte, că boala atinsese, treptat, un nivel suportabil. La început nu priveam lucrurile din apartament -

suporturile de turban rămase de la bunicul, fesul acesta pe care şi-l punea pe cap şi cu care se prostea Füsun sau aceşti pantofi vechi, pe care-i încălţase cândva mama (Füsun avea acelaşi număr ca şi mama: 38) - ca un colecţionar, ci ca un bolnav care se uită la propriile leacuri. Aveam, pe de o parte, nevoie de obiectele care-mi aminteau de Füsun pentru a-mi alina suferinţa, iar pe de altă parte îmi doream să fug de ele și de casa aceea când îmi slăbea durerea şi când cugetam, optimist, că aceasta se ameliorase, pentru că-mi aminteau de boala mea. Optimismul acesta îmi dădea curaj şi-mi imaginam, cu bucurie, dar şi cu durere, că în curând aveam să pot reîncepe să fac dragoste cu Sibel, că apoi urma să ne căsătorím şi să avem parte de o căsnicie normală şi fericită.

         Clipele  iniţiale de optimism erau însă trecătoare şi, în mai puţin de o zi, dorul se transforma într-o grea suferinţă, pentru ca după două zile să ajungă un adevărat calvar, iar

atunci trebuia să mă duc din nou la blocul Compasiunea. Când intram în apartament, fie mă îndreptam către obiectele care-mi aduceau aminte de deliciile pe care mi le procura prezența ei, precum o ceaşcă de ceai, o agrafă uitată, o riglă, cu pieptene, o radieră, un pix, fie căutam, printre obiectele pe care le adusese mama acolo, sub pretextul că erau vechi și inutile, vreun lucru pe care-l atinsese, cu care se jucase, în care se cuibărise mirosul iubitei mele şi-mi lărgeam colecţia trecând în revistă cu ochii minţii, rând pe rând, amintirile legate de ele.

36

Pentru o mică nădejde care să-mi