suferinţa din dragoste

         Am aşternut pe hârtie scrisoarea pe care o vedeţi expusă aici în zilele acelea memorabile în care descopeream primele exponate ale colectiei mele. Am lăsat scrisoarea în plic din pricină că nu doream să lungesc povestea dar şi din pricina ruşinii pe care continuam s-o încerc chiar şi la douăzeci de ani după ce-o concepusem, în timp ce cream Muzeul inocenței.

Dacă cititorul acestei cărţi sau vizitatorul muzeului ar fi putut citi misiva, ar fi constatat că în ea o imploram, pur și simplu, pe Füsun să revină la mine. Îi scriam că mă purtasem aiurea cu ea, că-mi părea foarte rău, că suferisem foarte mult, că dragostea era un sentiment cum nu se poate mai sacru, că dacă avea să se întoarcă la mine, intentionam să mă despart de Sibel. Am regretat chiar şi după ce am aşternut pe hârtie aceste ultime cuvinte: ar fi trebuit să-i scriu că mă despărţeam neconditionat de Sibel ; în seara aceea nu aveam însă altă soluţie decât să beau ca un nenorocit şi să mă refugiez în brațele lui Sibel, așa încât nu mă lăsa inima să merg atât de departe. La zece ani după aceea, când am descoperit, în dulapul lui Füsun, scrisoarea, a cărei existență era mai importantă decât textul în sine, am constatat uimit cât de tare mă amăgeam pe vremea când i-o scriam. Incercam să-mi ascund, pe de o parte, violenţa, neputinţa dragostei pe care o nutream faţă de Füsun, mă amăgeam inventând tot soiul de semne aberante, potrivit cărora urma să ne revedem în curând, dar, pe de altă parte, îmi era imposibil să renunț la iluziile privitoare la minunata viaţă de familie pe care urma să mi-o croiesc in curând alături de Sibel. Ce-ar fi fost însă dacă aş fi făcut acel ultim lucru despre care vorbeam, adică dacă aş fi rupt logodna cu Sibel şi aş fi cerut-o pe Füsun în căsătorie prin intermediul Ceydei, care i-ar fi dus scrisoarea? Ideea aceasta, despre care socoteam că nici măcar nu-mi trecuse prin minte, a prins deodată contur în fața ochilor mei când m-am întâlnit cu Ceyda, prietena mult îndrăgită a lui Füsun de pe vremea concursului de frumuseţe.

         Expun aici, spre deliciul vizitatorilor muzeului, care trebuie să se fi plictisit de melancolia pe care mi-o inspira suferinţa din dragoste, o minunată cupură provenită dintr~un ziar: o fotografie a Ceydei, prietena lui Füsun, realizată pentru concursul de frumuseţe, şi un reportaj in care aceasta afirmă că scopul ei în viaţă este să realizeze un mariaj fericit, alãturi

de „bărbatul ideal“ la care visează... Ii prezint mulţumirile mele Ceydei Hanim, care a cunoscut de la bun început toate amănuntele tragicei mele poveşti, care mi-a privit dragostea

cu respect şi care a donat muzeului, cu generozitate, această minunată fotografie de tinereţe. Cum decisesem sã nu-i trimit lui Füsun epistola aceasta îndurerată prin poştă, ca să nu pice

în mâinile mamei ei, ci să apelez la Ceyda, am căutat-o pe aceasta din urmă şi am reuşit să dau de ea cu ajutorul secretarei mele, Zeynep Hamm. Prietena aceasta, căreia Füsun îi dezvăluise de la bun început relaţia cu mine, n-a făcut nici o clipă fasoane când i-am spus că doream să mă văd cu ea într-o chestiune importantă. Când ne-am întâlnit la Maçka, am băgat de seamă imediat că nu mă jenam să-i dezvălui suferinţa mea din dragoste. Poate pentru că simţeam că pricepea totul cu maturitate, sau poate pentru că vedeam că era foarte, foarte fericită... Rămăsese însărcinată, aşa încât fiul familiei Sedirci, iubitul ei cel înstărit şi conservator, decisese să se căsătorească cu ea. Nu mi-a ascuns aceste lucruri, după cum nu mi-a ascuns nici faptul că nunta urma să aibă loc în curând. Oare aş fi putut să mă-ntâlnesc acolo cu Füsun - unde era Füsun? Ceyda mi-a răspuns evaziv. Pesemne că Füsun o avertizase din vreme. În timp ce ne-ndreptam spre parcul Taşlik, a rostit vorbe profunde şi grave despre

profunzimea şi gravitatea dragostei. În timp ce o ascultam, stăteam cu ochii pironiţi asupra moscheii Dolmabahçe, care se vedea în zare - o imagine moştenită din copilărie şi desprinsă

parcă din vise.

         Nici măcar n-am putut insista foarte mult cu întrebările despre Füsun. Simțeam că Ceyda visa, plină de speranţă, că în cele din urmă aveam să mă despart de Sibel şi aveam să mă cãsătoresc cu Füsun, urmând, astfel, să ne vedem „în familie‟, şi, pe de altă parte, băgam de seamă că mă alăturam și eu reveriilor ei. Priveliştea oferită de parcul Taşlik, în care am

intrat şi ne-am aşezat în după-amiaza aceea de iulie, farmecul Bosforului, duzii din faţa noastră, îndrăgostiţii care stăteau la mesele cafenelei în aer liber, bând răcoritoare Meltem,

mamele venite cu cărucioarele, copiii care se jucau, sub ochii noştri, în nisip, studenţii care râdeau, mâncând seminţe şi năut prăjit, un porumbel şi două vrãbii care ciuguleau cojile de seminţe, locul acela plin de lume îmi aduceau aminte de un lucru pe care-l uitasem - de frumuseţea banală a vieţii. De aceea, când Ceyda mi-a spus, privindu-mă cu ochii larg deschişi, că avea să-i dea scrisoarea lui Füsun şi că era pe deplin convinsă că aceasta avea să-mi răspundă am fost cuprins de o speranţă nemăsurată.

         N-am primit însă nici un răspuns.

         Într-o dimineaţă de la începutul lunii august, am fost silit să recunosc că, în ciuda tuturor măsurilor pe care le luasem, în ciuda tuturor metodelor de consolare la care apelasem, suferinţa nu mi se diminua defel, ba dimpotrivă sporea sistematic. Când lucram la birou sau când mă ciorovăiam cu cineva la telefon, mintea mea nu plăsmuia nici un gând privitor la Füsun, dar durerea pe care o purtam în pântece lua cumva forma unui gând si îmi rătăcea tăcută prin minte, cu iuţeală, ca un curent electric. Cât despre feluritele lucruri pe care le făceam, cu speranţa, modestă, că aveau să-mi mai domolească suferinţa din dragoste, acestea îmi aduceau la început, o alinare vizibilă sau îmi distrăgeau atenţia, dar nu serveau la nimic pe termen lung.

         Devenisem interesat de talismane, de semnele misterioase şi de rubricile de astrologie din