ziarul Son Posta 1 şi în observaţiile din revista Hayat 2. Cei mai inteligenţi dintre specialişti ne spuneau întotdeuna nouă, cititorilor, şi mai cu seamă mie, „astăzi veţi primi un semn de la persoana iubită!“. Se scria adeseori la fel și pentru cei născuţi în alte zodii, dar cei care făceau acest lucru aveau foarte multă dreptate şi erau convingători. Citeam cu atenţie horoscopul şi rubricile legate de astrologie, dar nu credeam deloc în stele şi nu puteam pierde ore-ntregi cu

zodiile, ca gospodinele plictisite. Suferința mea era presantă. Când se deschidea uşa, îmi spuneam: ,,dacă persoana care intră e femeie, am s-o regăsesc în sfârşit pe Füsun, dacă e

bărbat, va fi rău“.

         Lumea, viaţa, totul roia de semne pe care ni le trimitea Dumnezeu, aşa încât să ne putem descifra viitorul clipă de clipă. ,,Dacă prima maşină roşie care va trece pe bulevard va

    1. „Ultima poştă“ (tr.); cotidian independent, care a apãrut în perioada 1930-1960; a fost suspendat după lovitura de stat militară din 1960.

    2. „Viaţa“ (tr.); hebdomadar din perioada 1956-1978, a cărui formulă de inspirație occidentala a fost considerată, la vreme respectivă, novatoare pentru respectivul segment de presă din Turcia.

veni din stânga, am să primesc o veste de la Füsun, dacă va veni din dreapta, am să mai aştept“, îmi spuneam eu, şi număram, de la fereastra Satsatului, maşinile care treceau

pe stradă. „Dacă am să sar primul de pe vapor, la debarcader, am s-o văd în curând pe Füsun“, îmi spuneam, şi săream pe chei înainte de-a se arunca odgonul. „Primul care sare e măgar!“, strígau dupã mine oamenii de la odgoane. Apoi auzeam sirena unui vapor, vedeam în ea un semn de bun augur şi-mi imaginam cum arăta vasul. ,,Dacă pasajul aerian are trepte fără soț, am s-o văd curând pe Füsun“, îmi spuneam eu. Dacă numărul treptelor se vădea a fi cu soţ, suferinţa îmi sporea, iar faptul că semnul meu norocos se confirma îmi aducea o clipă de pace

         Cel mai rău era când mă trezeam de durere în toiul nopții și nu mai puteam să adorm la loc. Atunci obişnuiam să beau rachiu, după care, mânat de neputinţă, mai dădeam peste cap și câteva pahare de whisky sau de vin; îmi doream să-mi reduc la tăcere conştiinţa ca pe un aparat de radio care-mi tulbura tihna şi care nu se mai oprea odată. De câteva ori mi-am ghicit norocul - am făcut „pasienţe“ în toiul noptii, apelând la pachetul de cărţi uzat al mamei, în timp ce stăteam cu paharul de rachiu în mână. In alte câteva nopţi am aruncat de mii de ori zarurile, pe care tata le folosea foarte puţin, gândindu-mă, de fiecare dată, că aceea era ultima oară când o făceam. Simțeam că atunci când eram beat de-a binelea încercam o ciudată plăcere de pe urma suferinței mele şi socoteam, mânat de un orgoliu prostesc, că situatia în care mă aflam putea să devină subiectul unor cărţi, filme sau opere.

         Intr-o noapte, când rămăsesem la casa de vară de la Suadiye, dându-mi seama, cu câteva ore înainte de a se face dimineaţă, că din nou nu puteam să adorm, am ieşit în liniște, pe întuneric, pe terasa dinspre mare, m-am întins într-un şezlong şi am încercat să aţipesc, înconjurat de mireasma intensă a brazilor, cu ochii la luminile pâlpâitoare de pe Insule 1.

    1 Ansamblu de nouă insule, cunoscute în Europa sub numele de Insulele Principelui, subordonate administrativ Istanbulului. În perioada bizantină, insulele respective le erau destinate adeseori exilaţilor de la curte, de unde şi numele lor.

         - Nici tu nu poti să dormi? mi-a soptit tata. ,

         Nu băgasem de seamă, pe întuneric, că era intins în şezlongul de lângă mine.

         - În perioada asta, nu pot să dorm în unele nopti, am şoptit eu cu vinovăţie.

         - Nu-ţi face griji, trece, a spus el cu afecţiune. Eşti încă tânăr. E încă prea devreme să ai insomnii din pricina necazurilor, aşa că nu te teme. Dar dacă, odată ajuns la vârsta mea, ai să ajungi să regreţi în viaţă unele lucruri, ai să rămâi treaz până în zori, cu ochii la stele. Ai grijă să nu faci lucruri pe care să le regreți mai apoi!

         - Bine, tată, am şoptit eu.

         La puţin timp dupã aceea mi-am dat seama că urma să aţipesc, uitându-mi suferinţa, fie şi pentru puţin timp. Expun aici, în muzeu, gulerul pijamaleí şi unul dintre papucii pe care-i purta tata în noaptea aceea; întotdeauna îmi trezesc melancolie.

         V-am tăinuit două-trei lucruri din care-mi făcusem pe atunci o deprindere, poate pentru că le găsesc neînsemnate poate şi pentru că nu vreau ca cititorii şi vizitatorii muzeului să mă dispreţuiască şi mai mult, însă am să vă fac acum o mărturisire privitoare la unul dintre ele, pentru ca povestea noastră să poate fi înţeleasă cum se cuvine. Când ieșeam, în pauzele de prânz, cu secretara mea, Zeynep Hamm, şi cu ceilalţi angajaţi, ca să mâncăm împreună, îi telefonam lui Füsun. Füsun nu răspundea niciodată la telefon, prin urmare nu revenise, iar tatăl ei nu era nici el prin preajmă. La telefon răspundea întotdeauna tanti Nesibe, aşadar făcea

croitorie acasă, dar speram ca într-o bună zi să răspundă Füsun. Asteptam, plin de speranţă, ca tanti Nesibe să lasă să-i scape ceva despre Füsun. Sau imi imaginam ca Füsun avea să spună ceva, fiind în cameră, aşa încât aşteptam răbdãtor, fără să scot o vorbă. Era mai uşor să nu spun nimic la început, când auzeam că era ridicat receptorul din furcă, dar pe măsură ce se prelungea tăcerea, iar tanti Nesibe vorbea, îmi era greu să mă abţin. Aceasta pentru că tanti

Nesibe era cuprinsă de o mare nelinişte, îşi exprima imediat teama, mânia, îngrijorarea şi se agita într-un mod care i-ar fi făcut mare plăcere unui sadic într-ale telefonului: rostea, în combinaţii nelimitate, cuvinte de genul „alo, alo, cine sunteți, cine este, pe cine căutaţi, vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu, alo, alo, cine eşti, de ce suni '?“, dădea semne de

spaimă, anxietate, furie, dar nu-i trecea niciodată prin