— Da, nu prea rău, glăsui tânărul; nu mă născusem ca să fiu diplomat.

— Ei bine, ai să intri în diplomaţie; diplomaţia nu se învaţă; e ceva instinctiv... Inima e, aşadar, cucerită?

— La drept vorbind mi-e frică, răspunse Andrea cu tonul cu care îi auzise la Teatrul francez pe Dorante sau Valère răspunzând Alcestei.

— Te iubeşte întrucâtva?

— Trebuie să mă iubească, devreme ce mă ia de soţ, spuse Andrea cu un zâmbet biruitor. Să nu uităm totuşi un lucru important.

— Care?

— Că am fost foarte mult ajutat în toate acestea.

— Eh!

— Desigur.

— De împrejurări?

— Nu, de dumneavoastră.

— De mine? Ia taci din gură, principe! spuse Monte-Cristo apăsând cu afectare asupra titlului. Ce am putut să fac eu pentru dumneata? Numele, poziţia socială şi meritul dumitale n-ajungeau oare?

— Nu, spuse Andrea, nu; şi orice aţi spune, domnule conte, eu susţin că situaţia unui om ca dumneavoastră a făcut mai mult decât numele, poziţia mea socială şi meritul meu.

— Abuzezi complet, domnule, spuse Monte-Cristo care simţi iscusinţa perfidă a tânărului şi înţelese tâlcul vorbelor lui; protecţia mea nu ţi-a fost acordată decât după ce m-am informat asupra influenţei şi averii părintelui dumitale; căci, în definitiv, cine mi-a procurat mie, care nu te văzusem niciodată, nici pe dumneata, nici pe ilustrul autor al zilelor dumitale, fericirea de a vă cunoaşte? Doi buni prieteni ai mei, lordul Wilmore şi abatele Busoni. Cine m-a încurajat, nu să-ţi servesc de garanţie, dar să te patronez? Numele părintelui dumitale, aşa de cunoscut şi de onorat în Italia; personal nu te cunosc.

Calmul, naturaleţea desăvârşită a contelui îi arătară lui Andrea că deocamdată era strâns de o mână mai tare decât a sa şi că strângerea nu putea să fie cu uşurinţă frântă.

— Aşadar, părintele meu are cu adevărat o avere mare, domnule conte?

— Pare-se că da, domnule, răspunse Monte-Cristo.

— Nu ştiţi, cumva, dacă zestrea pe care mi-a făgăduit-o a sosit?

— Am primit scrisoarea de aviz.

— Dar cele trei milioane?

— Cele trei milioane sunt pe drum, după toate probabilităţile.

— Le voi încasa într-adevăr?

— O, dar cred că nici până acum, domnule, n-ai dus lipsă de bani, glăsui contele.

Andrea fu aşa de uimit încât nu se putu împiedica de-a visa un moment.

— În cazul acesta, spuse el smulgându-se din reverie, îmi rămâne, domnule, să vă adresez o întrebare chiar dacă ea v-ar fi dezagreabilă.

— Vorbeşte, spuse Monte-Cristo.

— Am intrat în legătură, graţie averii mele, cu mulţi oameni distinşi şi am, cel puţin deocamdată, o sumedenie de prieteni, Dar, căsătorindu-mă aşa cum mă căsătoresc eu, în prezenţa întregii societăţi pariziene, trebuie să fiu susţinut de un nume ilustru şi, în lipsa mâinii paterne, e nevoie să mă însoţească la altar o mână puternică; iar tatăl meu nu vine la Paris, nu-i aşa?

— E bătrân, acoperit de răni şi suferă de moarte ori de câte ori călătoreşte.

— Înţeleg. Ei bine, vin să vă fac o cerere.

— Mie?

— Da, dumneavoastră.

— Vai şi anume?

— Uite, să-l înlocuiţi.

— O, scumpe domn, după numeroasele relaţii pe care am avut fericirea să le am cu dumneata, cum mă cunoşti aşa de puţin încât să îmi faci o astfel de cerere? Cere-mi să-ţi împrumut o jumătate de milion şi, pe onoarea mea, cu toate că un astfel de împrumut e rar, mă vei vedea mai puţin stânjenit. Află deci, îmi închipuiam că ţi-am mai spus, că în participarea morală, mai cu seamă la chestiunile lumeşti, contele de Monte-Cristo n-a încetat niciodată să aducă scrupule, ba chiar superstiţiile unui oriental. Eu, care am un serai la Cairo, unul la Smirna şi unul la Constantinopol ― să prezidez o căsătorie? Niciodată!

— Aşadar, mă refuzaţi?

— Categoric: şi te-aş refuza chiar de-ai fi fiul sau fratele meu.

— O, dar cum să fac atunci? exclamă dezamăgit Andrea.

— Spuneai singur că ai o sută de prieteni.

— De acord, dar dumneavoastră m-aţi prezentat domnului Danglars.

— Câtuşi de puţin! Să restabilim faptele în adevărul lor: eu ţi-am dat prilejul să cinezi cu el la Auteuil şi te-ai prezentat singur; drace, asta e cu totul altceva.

— Da, dar aţi ajutat la căsătoria mea...

— Eu? Câtuşi de puţin, te rog să mă crezi; aminteşte-ţi ce ţi-am răspuns când ai venit să mă rogi să fac cererea: "Dragă principe, eu nu fac niciodată căsătorii, este un principiu al meu."

Andrea îşi muşcă buzele.

— Dar, în sfârşit, glăsui el, veţi lua parte măcar?

— Va lua parte întreaga societate?

— O, desigur!

— Ei bine, am să particip şi eu ca întreaga societate, spuse contele.

— Veţi semna în contract?

— Nu văd nici un inconvenient în asta, iar scrupulele mele nu merg aşa departe.

— În sfârşit, de vreme ce nu vreţi să-mi acordaţi mai mult, sunt nevoit să mă mulţumesc cu ce-mi daţi. Dar, un ultim cuvânt, conte.

— Cum ai spus?

— Un sfat.

— Ia seama; un sfat e mai mult decât un serviciu.

— O, pe acesta puteţi să mi-l daţi fără a vă compromite.

— Spune.

— Zestrea soţiei mele e de cinci sute de mii de livre.

— Mi-a anunţat şi mie domnul Danglars suma aceasta.

— Trebuie s-o primesc, sau s-o las în mâinile notarului?

— Iată cum se petrec în genere lucrurile, când vrei ca ele să se petreacă în chip galant: cei doi notari ai dumitale îşi dau întâlnire la contract, pentru a doua sau a treia zi; a doua sau a treia zi ei schimbă ambele dote pentru care dau reciproc chitanţă; apoi, după celebrarea cununiei, pun milioanele la dispoziţia dumitale ca şef al căminului.

— Mie mi s-a părut că îl aud pe socrul meu spunând, glăsui Andrea cu o nelinişte rău ascunsă, că are de gând să plaseze bunurile noastre în faimoasa afacere de drum de fier despre care mi-aţi vorbit adineauri.

— O, dar acesta este, după câte asigură toată lumea ― spuse Monte- Cristo ― un mijloc ca bunurile dumitale să fie triplate într-un an. Domnul baron Danglars e bun părinte şi se pricepe la socoteli.

— În cazul acesta, spuse Andrea, totul e în regulă, afară de refuzul dumneavoastră care îmi străpunge inima.

— Nu îl pune decât în seama unor scrupule foarte