— Facă-se precum vreţi, glăsui Andrea; deseară la nouă.

— Deseară.

Şi, în ciuda unei uşoare rezistenţe a lui Monte-Cristo, ale cărui buze păliră, dar care îşi păstra zâmbetul de ceremonie, Andrea apucă mâna contelui, o strânse, sări în faeton şi dispăru.

Andrea întrebuinţă cele patru sau cinci ore, care îi rămâneau până la nouă, în curse, în vizite destinate să convingă pe prietenii despre care pomenise să vină la bancher cu tot luxul echipajelor lor.

Într-adevăr, la opt şi jumătate seara, salonul principal a lui Danglars, galeria legată de salon şi celelalte trei saloane ale etajului erau pline de o mulţime parfumată, pe care o atrăgea prea puţin simpatia, dar foarte mult nevoia irezistibilă de a fi acolo unde se ştie că este ceva nou.

Un academician ar spune că seratele elitei sunt colecţii de flori care atrag fluturi nestatornici, albine înfometate şi bondari bâzâitori.

Se înţelege, saloanele scânteiau de lumânări, lumina rostogolea valuri aurii pe tapetele de mătase ― şi tot prostul gust al mobilierului, care nu avea decât meritul bogăţiei, strălucea.

Domnişoara Eugénie era îmbrăcată cu cea mai elegantă simplitate: o rochie albă de mătase, cu flori albe, un trandafir alb pierdut pe jumătate în părul negru alcătuiau întreaga ei găteală pe care n-o îmbogăţea nici cea mai mică bijuterie.

Se putea însă citi, în ochii ei, siguranţa aceea desăvârşită, destinată să desmintă ceea ce toaleta candidă avea, o notă vulgar de feciorelnică în chiar ochii ei.

La treizeci de paşi de ea doamna Danglars vorbea cu Debray, cu Beauchamp şi cu Château-Renaud. Debray îşi făcuse reintrarea în casă cu prilejul acestei mari solemnităţi, însă ca toată lumea şi fără nici un privilegiu particular.

Înconjurat de deputaţi, de oameni de finanţe, domnul Danglars explica o teorie de contribuţii noi pe care se gândea s-o pună în exerciţiu atunci când împrejurările vor constrânge guvernul să-l cheme la minister.

La braţ cu unul dintre cei mai năbădăioşi dandy ai Operei, Andrea îi explica în termeni destul de impertinenţi, deoarece avea nevoie să fie îndrăzneţ pentru a părea la largul său, proiectele de viitor şi progresele de lux pe care plănuia să le impună eleganţei pariziene cu venitul său de o sută şaptezeci şi cinci de mii de lire.

Mulţimea se rostogolea prin saloane ca un flux şi reflux de turcoaze, de rubine, de smaralde, de opaluri şi de diamante.

Ca pretutindeni, se observa că femeile cele mai bătrâne erau cele mai gătite, iar cele mai urâte se arătau cu mai multă îndărătnicie.

Dacă exista vreun crin alb, vreo roză suavă şi parfumată, trebuia s-o cauţi şi s-o descoperi, tăinuită în vreun ungher de o mamă cu turban sau de o mătuşă cu "pasărea paradisului".

În fiecare clipă, în mijlocul gloatei, al zumzetului, al râsetelor, glasul uşierilor lansa un nume cunoscut în finanţe, respectat în armată, sau ilustru în literatură. Atunci o slabă mişcare printre grupuri întâmpina numele.

Dar, pentru unul care avea privilegiul de a înfiora oceanul de valuri omeneşti, nenumăraţi treceau, primiţi cu indiferenţă sau cu rânjetul dispreţului.

În momentul când acul pendulei masive ― pendulă reprezentându-l pe Endymion ― arăta orele nouă pe un cadran de aur şi când sunetul, reproducător fidel al gândirii maşinii, răsuna de nouă ori ― numele contelui de Monte-Cristo răsuna la rându-i şi, ca împinsă de flacăra electrică, întreaga adunare se întoarse spre uşă.

Contele era îmbrăcat în negru, cu simplitatea lui obişnuită; haina-i albă desena pieptul lat şi frumos; gulerul negru părea de o frăgezime ciudată, scos în evidenţă de paloarea masculină a tenului; în locul oricărei alte bijuterii purta un lanţ aşa de fin, încât firul subţire de aur abia se vedea pe pieptul alb.

Se făcu îndată un cerc în jurul uşii.

Dintr-o singură ochire contele zări pe doamna Danglars la un capăt al salonului, pe domnul Danglars la altul şi pe domnişoara Eugénie în faţa lui.

Se apropie mai întâi de baroană care vorbea cu doamna de Villefort ce venise singură ― Valentine fiind încă suferindă; şi fără să se abată, deoarece drumul se deschidea singur în faţa lui, trecu de la baroană la Eugé-nie, complimentând-o în termeni aşa de repezi şi rezervaţi încât mândra artistă fu izbită.

Lângă ea se afla domnişoara Louise d'Armilly care mulţumi contelui pentru scrisorile de recomandare date cu atâta graţie pentru Italia şi de care nădăjduia să se folosească în curând.

Despărţindu-se de ele se întoarse şi se pomeni lângă Danglars, care se apropiase să-i dea mâna.

După îndeplinirea acestor trei datorii sociale, Monte-Cristo se opri plimbând în juru-i o privire sigură, pătrunsă de acea expresie caracteristică oamenilor dintr-o anumită lume, privire care părea a spune:

"Am făcut ce eram dator; acum să facă şi alţii ce-mi datorează".

Andrea, care se afla într-un salon de alături, simţi înfiorarea pe care Monte-Cristo o imprimase mulţimii şi alergă să-l salute pe conte.

Îl găsi înconjurat complet; cuvintele lui erau discutate, aşa cum se întâmplă totdeauna cu oamenii care vorbesc puţin şi nu spun niciodată un cuvânt fără valoare.

Notarii intrară în momentul acela şi îşi aşezară pancartele mâzgălite pe catifeaua brodată cu aur care acoperea masa preparată pentru semnătură ― o masă de lemn poleit.

Unul dintre notari se aşeză, celălalt rămase în picioare.

Urma să se procedeze la citirea contractului pe care jumătate din societatea pariziană la solemnitate avea să-l iscălească.

Luară loc cu toţii sau, mai bine zis, femeile făcură un cerc, în vreme ce bărbaţii, mai indiferenţi faţă de stilul energic, cum spune Boileau, comentară agitaţia febrilă a lui Andrea, atenţia domnului Danglars, impasibilitatea Eugéniei şi sprinteneala cu care baroana trata importanta afacere.

Contractul fu citit în mijlocul unei tăceri profunde. Dar, de îndată ce lectura fu încheiată, zvonul reîncepu în saloane încă o dată pe atât mai mare decât înainte: sumele strălucitoare, milioanele care se rostogoleau în viitorul ambilor tineri şi care completau expoziţia ce fusese făcută într-o cameră consacrată exclusiv trusoului miresei şi diamantelor tinerei femei, răsunaseră cu tot prestigiul lor în auzul adunării invidioase.

Farmecele domnişoarei Danglars se dublau în ochii tinerilor şi deocamdată ele ştergeau strălucirea soarelui.

Se înţelege că, deşi pizmuind milioanele, femeile nu credeau că, întrucât le priveşte, au nevoie de ele pentru a fi frumoase.

Îmbrăţişat de prieteni, complimentat, măgulit, începând să creadă în realitatea