Notarul luă cu solemnitate pana, o ridică deasupra capului şi spuse:

— Domnilor, să iscălim contractul.

Baronul urma să semneze cel dintâi, apoi împuternicitul domnului Cavalcanti-tatăl, apoi baroana, apoi viitorii soţi cum se spune în acel groaznic stil care îşi are locul pe hârtia timbrată.

Baronul luă pana şi semnă, apoi semnă şi împuternicitul.

Baroana se apropie de braţul doamnei de Villefort.

— Dragul meu, spuse ea lui Danglars, luând pana, nu-i aşa că e un lucru sfâşietor acesta? Un incident neaşteptat, întâmplat în chestiunea de asasinat şi de furt a cărei victimă era să cadă domnul conte de Monte-Cristo, ne lipseşte de plăcerea de a-l vedea pe domnul de Villefort.

— O, da! făcu Danglars cu tonul cu care ar fi spus: lucrul îmi este indiferent!

— Mi-e teamă, spuse Monte-Cristo apropiindu-se, că eu sunt cauza involuntară a acestei absenţe.

— Cum, dumneavoastră conte? întrebă doamna Danglars semnând. Dacă este aşa, luaţi seama, nu vă voi ierta niciodată.

Andrea ciuli urechile.

— Nu e totuşi vina mea, glăsui contele; ţin să constat.

Lumea îl asculta cu aviditate; Monte-Cristo, care îşi descleşta aşa de rar buzele, începea să vorbească.

— Vă amintiţi, spuse contele în mijlocul celei mai profunde tăceri, că la mine a murit nenorocitul care venise să mă fure şi care, ieşind din casa mea, a fost ucis, pare-se, de complicele său?

— Da, spuse Danglars.

— Ei bine, ca să i se dea ajutor a fost dezbrăcat, iar hainele lui fuseseră zvârlite într-un ungher de unde justiţia le-a ridicat; dar, luând haina şi pantalonii ca să le depună la grefă, justiţia uitase vesta.

Andrea se îngălbeni în chip vădit şi se trase uşurel spre uşă; vedea apărând un nor la orizont şi avea impresia că norul închide în el furtuna.

— Ei bine, vesta aceea nenorocită a fost găsită astăzi, plină de sânge şi găurită în dreptul inimii.

Femeile scoaseră un strigăt, iar două sau trei se pregătiră să leşine.

— Mi-a a fost adusă. Nu putea să bănuiască nimeni de unde venea zdreanţă; numai eu m-am gândit că, probabil, era vesta victimei. Deodată, scotocind cu dezgust şi prudenţă relicva funebră, valetul meu a simţit o hârtie în buzunar şi a scos-o: era o scrisoare adresată, ― cui? dumitale, baroane.

— Mie? exclamă Danglars.

— O, da, dumitale, am izbutit să-ţi citesc numele sub sângele care murdărise hârtia, răspunse Monte-Cristo în exclamaţiile de surpriză generală.

— Dar care-i explicaţia că lucrurile astea îl împiedică pe domnul de Villefort? întrebă doamna Danglars privindu-şi bărbatul cu nelinişte.

— E foarte simplă, doamnă, răspunse Monte-Cristo; vesta şi scrisoarea erau ceea ce se cheamă piese de vinovăţie; am trimis domnului procuror regal scrisoarea şi vesta. Dragă baroane, înţelegi, în cazuri de acţiuni criminale, calea legală e cea mai sigură: poate că era vreo uneltire în contra dumitale.

Andrea îl privi ţintă pe Monte-Cristo şi dispăru în salonul al doilea.

— Se poate, spuse Danglars; nu cumva omul asasinat era un fost ocnaş?

— Da, răspunse contele, un fost ocnaş cu numele Caderousse.

Danglars păli uşor. Andrea părăsi al doilea salon şi ajunse în anticameră.

— Dar semnaţi, vă rog, semnaţi, glăsui Monte-Cristo; observ că povestirea mea a emoţionat toată lumea şi vă cer cu smerenie iertare, dumneavoastră, doamnă baroană şi domnişoară Danglars.

Baroana care semnase dădu notarului pana.

— Domnul prinţ Cavalcanti, spuse notarul; domnule prinţ Cavalcanti, unde sunteţi?

— Andréa! Andrea! repetară mai multe voci de tineri care ajunseră cu nobilul italian la gradul de intimitate al chemării pe numele de botez.

— Dar chemaţi-l pe prinţ, înştiinţaţi-l că trebuie să semneze! strigă Danglars unui uşier.

Însă în aceeaşi clipă mulţimea se dădu înapoi, înmărmurită, în salonul principal, ca şi cum în apartament intrase un monstru înfricoşător, quaerens, quem devoret{1}.

Într-adevăr, lumea avea motive să se tragă înapoi, să se înfricoşeze, să strige.

Un ofiţer de jandarmerie punea câte doi jandarmi la uşa fiecărui salon şi înainta spre Danglars, precedat de un comisar de poliţie încins cu eşarfa.

Doamna Danglars scoase un strigăt şi leşină.

Danglars, care se credea ameninţat (unele conştiinţe nu sunt niciodată calme), înfăţişă ochilor musafirilor săi un chip descompus de groază.

— Dar ce este, domnilor? întrebă Monte-Cristo venind în întâmpinarea comisarului.

— Care dintre dumneavoastră, domnilor, întrebă magistratul fără să răspundă contelui, se numeşte Andrea Cavalcanti?

Un strigăt de buimăcire porni din toate colţurile salonului. Căutară, întrebară.

— Dar cine-i acest Andrea Cavalcanti? întrebă Danglars aproape rătăcit.

— Un fost ocnaş evadat din ocna de la Toulon.

— Şi ce crimă a comis?

— E învinuit, spuse comisarul cu voce impasibilă, că a asasinat pe individul Caderousse, fostul lui tovarăş de lanţ, în momentul când ieşea de la contele de Monte-Cristo.

Monte-Cristo azvârli o privire fulgerătoare în juru-i.

Andrea dispăruse.

Capitolul XXIII   Drumul spre Belgia

La câteva clipe după scena de confuzie produsă în saloanele domnului Danglars, prin apariţia neaşteptată a brigadierului de jandarmerie şi prin destăinuirea ce urmase, vastul palat se golise cu o iuţeală asemănătoare aceleia pe care ar fi pricinuit-o anunţarea unui caz de ciumă sau holeră printre invitaţi: în câteva minute, prin toate uşile, pe toate scările, prin toate ieşirile, lumea se grăbise să se retragă sau, mai bine zis, să fugă; căci era una din acele împrejurări când nu eşti obligat nici măcar să încerci a exprima banalele consolări care în marile catastrofe fac inoportuni pe cei mai buni prieteni.

În palatul bancherului Danglars, încuiat în cabinetul său, îşi făcea depoziţia în faţa ofiţerului de jandarmerie; doamna Danglars sta înmărmurită în budoarul pe care-l cunoaştem şi Eugénie care, cu ochi semeţi şi cu buze dispreţuitoare, se retrăsese în camera sa cu tovarăşa ei nedespărţită, Louise d'Armilly.

Numeroşii servitori, mai numeroşi încă în seara aceea decât de obicei, căci li se adăugaseră, în vederea serbării, cofetarii, bucătarii şi chelnerii de la Café de Paris, îndreptând împotriva stăpânilor furia aşa-zisului afront făcut lor, staţionau în grupuri la oficiu, la bucătării, în camere, sinchisindu-se prea puţin de serviciul care, de altminteri, era în mod cât se poate de natural întrerupt.

Printre diferitele personaje care fremătau sub imperiul diverselor interese, numai două merită să ne ocupăm de ele; domnişoara Eugénie Danglars şi domnişoara Louise d'Armilly.

Tânăra logodnică, am spus, se retrăsese cu aerul trufaş, cu buzele dispreţuitoare şi