Când ajunse în camera sa, Eugénie încuie uşa pe dinăuntru, în timp ce Louise cădea pe un scaun.

— O, Doamne!. Doamne! oribil lucru! spuse tânăra muziciană; cine putea să-şi închipuie? Domnul Andrea Cavalcanti... un asasin... un evadat din ocnă... un ocnaş...

Un zâmbet ironic crispă buzele Eugéniei.

— Eram predestinată, spuse ea. Nu scap de Morcerf decât ca să dau peste Cavalcanti!

— O, nu confunda pe unul cu altul, Eugénie!

— Taci! Toţi bărbaţii sunt nişte ticăloşi şi mă bucur că pot face mai mult decât să îi detest; acum îi dispreţuiesc.

— Ce facem? întrebă Louise.

— Ce facem? Ceea ce urma să facem peste trei zile: să plecăm.

— Aşadar, cu toate că nu te mai măriţi, rămâi la aceeaşi hotărâre?

— Ascultă, Louise, mi-e groază de viaţa aceasta ordonată, afectată, liniată ca notele noastre de muzică. Ceea ce am dorit totdeauna, ceea ce am năzuit, am vrut, e viaţa de artistă, viaţa liberă, independentă, unde nu te ridici decât prin tine, unde nu ai a da socoteală decât ţie. Pentru ce să rămân? Pentru ca, după o lună, să încerc a mă căsători din nou; cu cine? Poate cu domnul Debray, aşa cum fusese vorba o clipă. Nu, Louise, nu; aventura de astă-seară îmi va fi o scuză: n-o căutam, n-o ceream: Dumnezeu mi-o trimite şi e bine venită.

— Cât de puternică şi curajoasă eşti tu! spuse blonda şi firava fată tovarăşei ei brune.

— Nu mă cunoşteai încă? Haide, Louise, să discutăm despre chestiunile noastre. Trăsura...

— Din fericire este cumpărată de trei zile.

— Ai dat ordin să fie dusă acolo unde urma s-o luăm?

— Da.

— Paşaportul nostru?

— Iată-l.

Şi cu energia ei obişnuită; Eugénie desfăcu o hârtie şi citi:

— "Domnul Léon d'Armilly, în vârstă de douăzeci de ani, de profesie artist, păr negru, ochi negri, călătorind cu sora lui".

— Bravo! Prin cine ţi-ai procurat paşaportul?

— Ducându-mă să cer domnului Monte-Cristo scrisori pentru directorii teatrelor din Roma şi Neapole, i-am exprimat temerile mele de a călători ca femeie; el le-a înţeles perfect, s-a pus la dispoziţia mea pentru a-mi face rost de un paşaport de bărbat, iar peste două zile l-am primit pe acesta şi am adăugat cu mâna mea: Călătorind cu sora lui.

— Bine, spuse Eugénie cu voioşie; nu ne mai rămâne decât să ne facem bagajele; vom pleca în seara semnării contractului, în loc să plecăm în seara nunţii. Atâta tot.

— Chibzuieşte bine, Eugénie.

— O, am chibzuit îndeajuns! Sunt sătulă de a nu auzi vorbindu-se decât despre reporturi, încheieri de lună, hausse, baisse, bonuri-spaniole, efecte haitiene. În loc de toate astea, Louise ― înţelegi tu ― aerul, libertatea, cântecul păsărilor, câmpiile Lombardiei, canalele Veneţiei, palatele Romei, plaja din Neapole. Cât avem Louise?

Fata scoase dintr-un scrin încrustat un mic portofel cu încuietoare, pe care o deschise; numără douăzeci şi trei de bancnote.

— Douăzeci şi trei de mii de franci, spuse ca.

— Şi cel puţin tot pe atâtea perle, diamante şi alte bijuterii, glăsui Eugénie. Suntem bogate. Cu patruzeci şi cinci de mii de franci putem trăi ca nişte principese doi ani de zile sau, în mod convenabil, patru. Dar, până în şase luni, tu cu muzica ta, eu cu glasul meu, vom dubla capitalul. Haide, ia banii, eu iau caseta cu bijuterii; astfel că dacă una dintre noi ar avea nenorocirea să piardă comoara, cealaltă va rămâne cu a sa. Acum valiza: să ne grăbim, valiza.

— Aşteaptă, spuse Louise ducându-se să asculte la uşa doamnei Danglars.

— De ce te temi?

— Să nu ne prindă cineva.

— Uşa e încuiată.

— Să nu ni se spună să deschidem.

— Să ni se spună dacă vor; nu vom deschide.

— Eugénie, eşti o adevărată amazoană!

Şi fetele începură cu o minunată vrednicie să îngrămădească într-un geamantan toate obiectele de călătorie de care îşi închipuiau că vor avea nevoie.

— Acum, în timp ce eu schimb costumul, glăsui Eugénie, tu închide valiza.

Louise apăsă cu toată puterea mânuţelor ei albe pe capacul cufărului.

— Dar nu pot, spuse ea, nu sunt destul de tare; închide-l tu.

— A, aşa e! glăsui Eugénie râzând; uitasem că eu sunt Hercule şi că tu nu eşti decât palida Omphala.

Şi, apăsând cu genunchiul pe cufăr, fata îşi înţepeni braţele albe şi musculoase până când ambele compartimente ale valizei se împreunară, iar domnişoara d'Armilly vârî lacătul între cele două verigi.

După terminarea acestei operaţii, Eugénie deschise un scrin a cărui cheie o avea la ea şi scoase dinăuntru o manta de călătorie de mătase violetă, vătuită.

— Uite, vezi că m-am gândit la toate? spuse ea; cu mantaua asta n-o să-ţi fie frig.

— Dar tu?

— O, mie nu mi-e niciodată frig, ştii bine; de altminteri, cu hainele astea bărbăteşti...

— Te îmbraci aici?

— Evident.

— Dar o să ai timp?

— Nu-mi duce nici o grijă, fricoaso; oamenii noştri sunt ocupaţi cu scandalul. De altminteri, ce este de mirare, când se ţine seama de deznădejdea în care desigur, mă găsesc, ca eu să mă fi zăvorât aci?

— Nu, într-adevăr, mă linişteşti.

— Haide, ajută-mă.

Şi, din sertarul din care scosese mantaua dată domnişoarei d'Armilly şi cu care aceasta îşi acoperise umerii, mai scoase un costum bărbătesc, complet, de la încălţăminte până la redingotă, cu o provizie de lenjerie unde nimic nu era de prisos, dar unde se găsea strictul necesar.

Atunci, cu o promptitudine care arăta că, fără îndoială, nu pentru prima dată a îmbrăcat în glumă vestmintele celuilalt sex, Eugénie se încălţă, trase pantalonii, încheie până la gât o vestă şi îmbrăcă o redingotă care îi scotea în relief talia plină şi cambrată.

— O, foarte bine! nu zău, foarte bine! spuse Louise privind-o cu admiraţie; dar o să stea sub pălăria bărbătească, pe care o zăresc aci, părul negru, frumos, cozile minunate care stârneau oftatul de invidie al tuturor femeilor?

— Ai să vezi, spuse Eugénie.

Şi, apucând cu mâna stângă părul des pe care degetele ei subţiri abia îl cuprindeau, luă cu dreapta o pereche de foarfeci lungi şi, în curând, oţelul scrâşni în podoaba splendidă şi bogată care căzu întreagă la picioarele fetei, ce se dădu pe spate pentru a-şi feri redingota.

Apoi, după ce