coada principală căzu, Eugénie trecu la şuviţele de pe tâmple pe care le doborî rând pe rând, fără cea mai mică părere de rău; dimpotrivă, ochii ei sclipiră mai scânteietori şi mai voioşi decât de obicei, sub sprâncenele negre ca abanosul.'

— O, minunat păr! exclamă Louise cu regret.

— Nu sunt de o sută de ori mai bine aşa? strigă Eugénie netezindu-şi buclele răvăşite ale părului şi nu ţi se pare că sunt mai frumoasă astfel?

— O, tu eşti frumoasă, totdeauna frumoasă! exclamă Louise. Şi acum, unde mergem?

— La Bruxelles, dacă vrei; este frontiera cea mai apropiată. Vom ajunge la Bruxelles, la Liège, la Aix-la-Chapelle; vom urca pe Rin până la Strasbourg, vom străbate Elveţia şi vom coborî în Italia prin Saint-Gothard. Îţi convine?

— Da.

— La ce te uiţi?

— La tine. Serios, eşti admirabilă aşa; s-ar zice că mă răpeşti.

— Ei, la dracu; şi pe bună dreptate!

— Mi se pare că ai înjurat, Eugénie?

Şi fetele, pe care oricine le-ar fi putut bănui cufundate în lacrimi, una pentru propria-i soartă, alta din devotament pentru prietena ei, izbucniră în râs, ascunzând urmele mai vizibile ale dezordinii care însoţise în chip firesc pregătirile de evadare.

Apoi, după ce stinseră luminile, cu ochi cercetători, cu urechea la pândă, cu gâtul încordat, deschiseră uşa unui cabinet de toaletă ce dădea spre o scară de serviciu care cobora până la curte, Eugénie mergând înainte şi ţinând cu un braţ valiza pe care domnişoara d'Armilly abia o ridica cu ambele mâini.

Curtea era pustie. Bătea miezul nopţii.

Portarul veghea încă.

Eugénie se apropie încetişor şi-l văzu pe vrednicul portar dormind în fundul gheretei, lungit în jilţ.

Se întoarse spre Louise, apucă din nou valiza pe care o pusese un moment jos şi amândouă, ocrotite de umbra pe care o proiecta peretele, ajunseră sub boltă.

Eugénie o ascunse pe Louise în ungherul porţii, astfel ca portarul, dacă îi va veni cumva gustul să se trezească, să nu vadă decât o persoană.

După aceea, hazardându-se în bătaia lămpii care lumina curtea:

— Poarta! strigă ea cu frumosu-i glas de contraaltă, bătând în geam.

Portarul se sculă, aşa cum Eugénie prevăzuse şi făcu chiar câţiva paşi pentru a recunoaşte persoana care ieşea; dar, văzând un tânăr care şfichiuia nerăbdător cu cravaşa peste pantaloni, deschise îndată.

Louise se strecură numaidecât, ca o şopârlă, prin poarta întredeschisă şi ţâşni repede afară. Calmă în aparenţă, deşi, după toate probabilităţile, inima ei număra mai multe pulsaţii decât în stare obişnuită, Eugénie ieşi la rându-i.

Trecea un comisionar. Îl încărcară cu valiza, apoi, indicându-i ca ţintă a cursei lor strada Victoire nr. 36, fetele merseră în urma omului a cărui prezenţă o liniştea pe Louise; Eugénie era însă curajoasă ca o Judith sau o Dalilă.

Ajunseră la numărul indicat. Eugénie porunci comisionarului să pună jos valiza, îi dădu câteva monede şi, după ce bătu în oblon, îl concedie.

Oblonul în care Eugénie bătuse era de la casa unei cusătorese înştiinţată mai înainte: aceasta nu se culcase încă, deschise.

— Domnişoară, spuse Eugénie, pune-l pe portar să scoată caleaşca din şopron şi trimite-l după cai. Poftim cinci franci pentru osteneala lui.

— Nu zău, spuse Louise, te admir, ba aş spune chiar că te respect.

Cusătoreasa se uita cu mirare; deoarece se stabilise însă că va căpăta douăzeci de ludovici, nu făcu cea mai mică observaţie.

Peste un sfert de ceas portarul se înapoia cu surugiul şi cu caii care, cât ai clipi, fură înhămaţi la trăsura pe care portarul legă valiza cu o frânghie.

— Poftim paşaportul, spuse surugiul; ce drum apucăm, tinere burghez?

— Drumul Fontainebleau, răspunse Eugénie cu voce aproape masculină.

— Ce tot spui? întrebă Louise.

— Îmi iau măsurile de prevedere, glăsui Eugénie; femeia căreia îi dăm douăzeci de ludovici ar putea să ne trădeze pentru patruzeci: vom lua pe bulevard altă direcţie.

Şi fata se aruncă în trăsura confortabilă, aproape fără să atingă scara.

— Eugénie, tu ai totdeauna dreptate, spuse profesoara de canto luând loc lângă prietena ei.

Peste un sfert de ceas surugiul, readus pe calea cuvenită, trecea pocnind din bici dincolo de bariera Saint-Martin.

— O, iată-ne în sfârşit ieşite din Paris! glăsui Louise respirând.

— Da, draga mea şi răpirea este consumată de-a binelea, răspunse Eugénie.

— Da, dar fără violenţe, spuse Louise.

— Mă voi prevala de aceasta ca de o circumstanţă atenuantă.

Cuvintele se pierdură în huruitul pe care îl făcea trăsura gonind pe caldarâmul şoselei Villette.

Domnul Danglars îşi pierduse fiica.

 

 

Capitolul XXIV   Hanul "La Clopotul şi Clondirul"

 

 

Şi acum s-o lăsăm pe domnişoara Danglars să gonească împreună cu prietena ei pe drumul spre Bruxelles şi să ne întoarcem la bietul Andrea Cavalcanti, oprit în chip aşa de nefericit pe drumul carierei sale.

În ciuda tinereţii, el era un flăcău foarte îndemânatic şi inteligent.

De aceea l-am văzut, după primele zvonuri care pătrunseseră în salon, apropiindu-se treptat-treptat de uşă, străbătând o cameră sau două şi, în sfârşit, dispărând.

O împrejurare pe care am uitat s-o menţionăm şi care totuşi nu trebuie omisă, e că într-una din camerele străbătute de Cavalcanti se afla expus trusoul miresei, caseta cu diamante, şaluri din caşmir, dantele de Valenciennes, voaluri din Anglia, tot ce alcătuieşte, în sfârşit, lumea obiectelor ispititoare la al căror nume inima fetelor tresaltă de bucurie.

Trecând prin camera aceasta, fapt care dovedeşte că Andrea era nu numai un flăcău foarte inteligent şi foarte îndemânatic, dar şi prevăzător, el puse mâna pe cea mai bogată dintre podoabele expuse.

Înzestrat cu această pleaşcă, Andrea se simţise pe jumătate mai uşor sărind prin fereastră şi furişându-se printre mâinile jandarmilor.

Înalt şi sprinten ca un luptător antic, vânjos ca un spartan, Andrea gonise un sfert de ceas fără să ştie încotro merge, cu singurul scop de a se depărta de locul unde era să fie prins.

Pornind din strada Mont-Blanc se pomenise, cu instinctul acela al barierelor pe care hoţii îl posedă aşa cum iepurele are instinctul cuibului, la capătul străzii Lafayette.

Aici, sufocat, gâfâind, se opri.

Era absolut singur şi avea la stânga terenul Saint-Lazare, vast şi pustiu, iar la dreapta Parisul în toată profunzimea lui.

— Sunt pierdut? se întrebă el. Nu, dacă pot fugi mai repede decât duşmanii mei.

În momentul acela zări venind dinspre partea de sus a foburgului Poissoinière o cabrioletă