de piaţă al cărei vizitiu posac, fumându-şi pipa, se înapoia pare-se, în foburgul Saint-Denis unde, fără îndoială, îşi avea staţia.

— Ei, prietene! strigă Benedetto.

— Ce e, burghezule? întrebă vizitiul.

— Ţi-este ostenit calul?

— Ostenit? Cum naiba să fie dacă n-a făcut nimic toată ziulica? Patru amărâte de curse şi un franc bacşiş, cu totul şapte franci; trebuie să-i duc patronului zece.

— Vrei ca, pe lângă aceşti franci, să mai câştigi douăzeci?

— Cu plăcere, burghezule; douăzeci de franci nu sunt de lepădat. Ce trebuie să fac pentru asta? Să auzim.

— Un lucru uşor în cazul când calul dumitale nu este ostenit.

— Vă spun că o să meargă ca un zefir: totul este să spuneţi încotro să apuce.

— Spre Luvru.

— Aha, am înţeles.

— Întocmai. E vorba pur şi simplu să prind pe un prieten al meu cu care urmează să vâneze la Chapelle-en-Serval. Trebuia să mă aştepte aici cu cabrioleta lui până la unsprezece şi jumătate: e miezul nopţii; o fi obosit aşteptându-mă şi a plecat singur.

— De bună seamă.

— Vrei să încerci să-l ajungem?

— Nici nu vreau altceva.

— Dar dacă nu-l ajungem până la Bourget, capeţi douăzeci de franci; dacă nu-l ajungem până la Luvru, treizeci.

— Şi dacă îl ajungem?

— Patruzeci, apuse Andrea care şovăise un moment, dar care chibzuise că nu riscă nimic făgăduind.

— Bun! spuse vizitiul. Urcaţi-vă ― şi la drum.

Andrea se urcă în cabrioleta care străbătu în goană foburgul Saint- Denis, o luă de-a lungul foburgului Saint-Martin, trecu dincolo de barieră şi apucă pe nesfârşita Violette.

N-avea nici un interes să-şi ajungă himericul prieten; cu toate acestea, din când în când, Cavalcanti se adresa drumeţilor întârziaţi sau cârciumilor deschise încă, întrebând dacă n-a fost văzută o cabrioletă verde cu un cal murg-cafeniu; iar pentru că pe şosea circulă multe cabriolete şi pentru că, din zece cabriolete, nouă sunt verzi, lămuririle plouau la fiecare pas.

Totdeauna o văzuse cineva; nu era cu mai mult de cinci sute, de două sute, de o sută de paşi înainte; în sfârşit, treceau pe lângă ea.

Într-un rând, porni înaintea cabrioletei un alt vehicul; era o caleaşcă purtată în galop de doi cai de poştă.

— Dacă aş avea caleaşca asta, caii ei zdraveni şi mai cu seamă paşaportul celor dinăuntru! îşi spuse Cavalcanti.

Şi oftă adânc.

În caleaşcă se găseau domnişoara Danglars şi domnişoara d'Armilly.

— La drum! la drum! spuse Andrea; nu se poate să nu-l ajungem.

Şi bietul cal reluă trapul înverşunat cu care mergea de la barieră, ajungând lac de năduşeală la Luvru.

— Hotărât lucru, glăsui Andrea, văd că n-o să-l mai ajung pe prietenul meu şi c-o să-ţi omor calul. Prin urmare e mai bine să mă opresc. Poftim treizeci de franci; mă duc să mă culc la "Calul Roşu" şi, în prima trăsură unde voi găsi un loc, am să mă urc. Bună seara, prietene.

Şi, după ce puse şase piese a câte cinci franci în palma vizitiului, Andrea sări sprinten pe caldarâm.

Vizitiul înşfăcă plin de bucurie banii şi se înapoie la pas pe şoseaua Parisului; Andrea se prefăcu a intra la hotelul Calul Roşu; dar, după ce se oprise o clipă lângă poartă, auzind zgomotul cabrioletei care pornea şi se pierdea în zare, îşi reluă cursa şi, în pas de atlet, făcu vreo două leghe.

Apoi se odihni; se găsea, de bună seamă, foarte aproape de Chapelle-en-Serval unde spusese că merge.

Nu oboseala îl oprea pe Andrea Cavalcanti, ci nevoia de a lua o hotărâre, necesitatea de a adopta un plan.

Să se urce în diligenţă era cu neputinţă. Pentru a călători, într-un fel sau într-altul, un paşaport este absolut necesar.

Să rămână în departamentul Oise, adică într-unul din departamentele cele mai descoperite şi supravegheate ale Franţei, era un lucru iarăşi cu neputinţă, în special pentru un om expert ca Andrea în materie de ilegalităţi.

Andrea se aşeză pe marginea şanţului, îşi lăsă capul în palme şi chibzui.

Peste zece minute înălţă capul; hotărârea sa era luată.

Acoperi cu ţărână o parte a paltonului pe care avusese timpul să-l smulgă din antecameră şi să-l îmbrace peste toaleta de bal şi, ajungând la Chapelle-en-Serval, bătu cu îndrăzneală în uşa singurului han de prin partea aceea.

Hangiul veni să deschidă.

— Prietene, spuse Andrea, mergeam de la Montrefontaine la Senlis când calul meu, care e un animal nărăvaş, m-a trântit. Trebuie să ajung în noaptea asta la Compiègne, altminteri familia mea o să fie foarte neliniştită. Poţi să-mi închiriezi un cal?

Bun sau rău, un hangiu are totdeauna un cal.

Hangiul din Chapelle-en-Serval chemă argatul, îi porunci să pună şaua pe Bălan şi îşi trezi fiul, un copil de şapte ani, care urma să încalece la spatele domnului şi să aducă înapoi patrupedul.

Andrea dădu douăzeci de franci hangiului, iar când îi scoase din buzunar lăsă o carte de vizită.

Cartea de vizită era a unuia dintre prietenii săi de la Café de Paris; astfel că hangiul, după ce Andrea plecă, ridică de jos cartonul căzut şi fu încredinţat că închiriase calul său domnului conte de Mauléon, strada Saint-Dominique, 25; numele şi adresa aceasta se găseau pe cartea de vizită.

Bălanul nu mergea repede, însă mergea cu paşi egali şi stăruitori; în trei ceasuri şi jumătate Andrea făcu cele două leghe care îl despărţeau de Compiègne; sunau orele patru la orologiul primăriei când ajunse în piaţa unde se opresc diligenţele.

La Compiègne se găseşte un hotel admirabil de care îşi aduc aminte chiar şi cei care nu au tras la el decât o dată...

Andrea, care mai poposise aici cu prilejul uneia din cursele pe care le făcuse prin împrejurimile Parisului, îşi aminti de hotelul "La clopotul şi clondirul"; se îndreptă într-acolo, văzu la lumina unui felinar firma indicatoare şi după ce concedie copilul dându-i toate monedele mărunte pe care le avea la el, bătu în uşă socotind cu multă dreptate că dispunea de trei sau patru ceasuri şi că lucrul cel mai bun era să se pregătească, printr-un somn bun şi o cină bună, împotriva oboselilor de mâine.

Deschise un servitor.

— Prietene, spuse Andrea, vin de la Saint-Jean-au-Bois unde am prânzit; socoteam să iau trăsura de la miezul nopţii; dar m-am rătăcit ca un prost şi de patru ceasuri tot umblu prin pădure. Dă-mi