Servitorul nu avu nici o bănuială: Andrea vorbea cu liniştea cea mai desăvârşită, ţinea ţigara în gură si mâinile în buzunarele paltonului; hainele lui erau elegante, barba îngrijită, cizmele fără cusur; avea aerul unui vecin întârziat, atâta tot.

În timp ce servitorul îi pregătea camera, gazda se sculă; Andrea o întâmpină cu cel mai fermecător zâmbet şi o întrebă dacă nu poate să aibă numărul 3 pe care îl mai avusese când a trecut ultima oară prin Compiègne; din nefericire, numărul trei era ocupat de un tânăr care călătorea cu sora lui.

Andrea părea deznădăjduit; nu se mângâie decât când gazda îl asigură că numărul 7 care i se pregătea avea întru totul aceeaşi aşezare ca şi numărul 3; în timp ce îşi încălzea picioarele şi vorbea despre ultimele curse de la Chantilliy, aşteptă să i se anunţe că odaia e gata.

Andrea nu pomenise fără motiv de apartamentele drăguţe care dădeau spre curte; curtea hotelului "La clopotul", cu întreitul ei şir de galerii care îi dau aerul unei săli de spectacol, cu iasomiile şi clematitele care urcă de-a lungul coloanelor sale, sprintenă ca o decoraţie naturală, e una dintre cele mai încântătoare intrări de han ce există pe lume.

Puiul era fraged, vinul era vechi, focul scăpăra: Andrea se pomeni cinând cu tot atâta poftă de parcă nu i se întâmplase nimic.

Pe urmă se culcă şi adormi aproape numaidecât somnul acela neînduplecat pe care omul îl găseşte totdeauna la douăzeci de ani, chiar când are remuşcări.

Suntem nevoiţi să mărturisim că Andrea ar fi putut să aibă remuşcări, însă nu avea.

Iată planul lui Andrea, plan care îi dăruise cea mai mare parte din liniştea sa.

O dată cu venirea zilei, el se va scula, va ieşi din hotel după ce va plăti cu scrupulozitate datoria; va ajunge în pădure, va cere, sub pretext că face studii de pictură, ospitalitatea unui ţăran; îşi va cumpăra un costum de tăietor şi o secure, va da jos îmbrăcămintea elegantă şi o va lua pe a lucrătorului; apoi, cu mâinile pline de pământ, cu părul făcut castaniu graţie unui pieptene de plumb, cu obrazul bronzat graţie unui preparat a cărui reţetă i-o dăduseră foştii lui tovarăşi, va ajunge, dintr-o pădure într-alta, până la frontiera cea mai apropiată, mergând noaptea, adormind ziua prin păduri sau prin cariere şi neapropiindu-se de locurile cu oameni decât pentru a-şi cumpăra din când în când o pâine.

După ce va trece frontiera, Andrea îşi va transforma diamantele în bani, va transforma banii în zece bancnote pe care le va purta totdeauna la el în caz de accident şi se va afla astfel posesorul unei sume de cincizeci de mii de lire, ceea ce filozofiei sale nu i se părea o situaţie de moment prea aspră.

Se bizuia de altminteri, mult, pe interesul Danglarsilor de a potoli larma neplăcerii lor.

De aceea, abstracţie făcând de oboseală, Andrea adormi aşa de repede şi de bine.

De altminteri, pentru a se trezi mai devreme, nu închise obloanele şi se mulţumise doar să tragă zăvoarele uşii şi să păstreze, pe masa de noapte, un cuţit foarte ascuţit de care nu se despărţea niciodată.

Pe la şapte dimineaţa Andrea fu deşteptat de o rază de soare, care licărea călduţă şi strălucitoare pe chipul lui.

În orice minte bine organizată ideea dominantă ― şi există întotdeauna una ― ideea dominantă, spuneam, e aceea care, după ce a adormit cea din urmă, iluminează cea dintâi trezirea gândirii.

Andrea nu deschise încă pe deplin ochii şi gândul dominant îl stăpânea, şoptindu-i la ureche că a dormit prea mult.

Sări din pat şi alergă la fereastră.

Un jandarm străbătea curtea.

Jandarmul este unul dintre cele mai izbitoare creaturi de pe lume, chiar pentru ochiul unui om liniştit: dar pentru o conştiinţă fricoasă şi care are anumite motive să fie, galbenul, albastrul şi albul din care se compune uniforma lui capătă tonuri înfricoşătoare.

— De ce un jandarm? se întrebă Andrea.

Îşi răspunse pe dală, cu logica pe care cititorul a mai remarcat-o desigur la el:

— Un jandarm n-are de ce să stârnească mirare la un han; dar să ne îmbrăcăm.

Şi tânărul se îmbrăcă cu o repeziciune pe care valetul său nu i-o răpise în cele câteva luni de viaţă elegantă trăită la Paris.

— Bun, glăsui Andrea îmbrăcându-se, am să aştept până pleacă şi, după ce o pleca, mă furişez.

Şi, spunând cuvintele acestea, Andrea, încălţat şi îmbrăcat, se duse binişor la fereastră unde ridică pentru a doua oară perdeaua de muselină.

Nu numai că primul jandarm nu plecase, dar tânărul zări încă o uniformă albastră, galbenă şi albă la piciorul scării, singura pe care putea coborî, în timp ce al treilea jandarm, călare şi cu arma în mână, stătea de santinelă la poarta dinspre stradă, singura pe unde putea ieşi.

Al treilea jandarm era cât se poate de incomod; căci dinaintea lui se desfăşura un semicerc de curioşi care astupau ermetic poarta hotelului.

— Drace, mă caută! fu primul gând al lui Andrea.

Paloarea năpădi fruntea tânărului; privi cu încordare în juru-i.

Camera lui, ca toate celelalte de la etaj, nu răspundea decât spre galeria exterioară, deschisă tuturor privirilor.

— Sunt pierdut! fu al doilea cuvânt al său.

Într-adevăr, pentru un om în situaţia lui Andrea, arestarea însemna: juraţii, judecata, moartea ― moartea fără milă şi fără amânare.

Îşi strânse o clipă, convulsiv, capul în mâini.

Simţi în clipa asta că e pe punctul de a înnebuni de frică.

Dar curând, din lumea de gânduri care se ciocneau în capu-i, ţâşni un gând de speranţă; un zâmbet palid se desenă pe buzele lui vinete şi pe obrajii crispaţi.

Privi în juru-i; obiectele pe care le căuta se aflau laolaltă pe marmura unui birou; o pană, cerneală şi o hârtie.

Muie pana în cerneală şi scrise, cu o mână căreia îi porunci să fie fermă, următoarele rânduri pe prima foaie de caiet:

"N-am bani să plătesc, dar nu sunt un om necinstit; las ca amanet acul acesta care preţuieşte de zece ori mai mult decât suma ce datorez. Rog să fiu iertat că am fugit în zori; mi-era ruşine!"

Scoase acul din cravată şi-l