După aceea, în loc să lase zăvoarele în uşă, le trase înapoi, ba chiar întredeschise uşa ca şi cum ar fi ieşit din cameră uitând s-o închidă şi, strecurându-se în cămin ca unul deprins cu acest fel de gimnastică, trase spre el paravanul de hârtie reprezentând pe Achille la Deidame, şterse cu picioarele urma paşilor în cenuşă şi începu să se caţere pe coşul ce îi oferea singura cale de salvare în care nădăjduia încă.

În momentul acela primul jandarm, care izbise vederea lui Andrea, urca scara, precedat de comisarul poliţienesc şi susţinut de al doilea jandarm care păzea partea de jos a scării şi care, la rându-i, putea să aştepte ajutorul celui ce staţiona la poartă.

Iată cărei împrejurări Andrea datora vizita aceasta pe care cu atâta trudă el se pregătea s-o primească în felul său.

În zorii zilei telegrafele bătuseră în toate direcţiile şi fiecare localitate, înştiinţată aproape imediat, trezise autorităţile punând forţa publică pe urma ucigaşului lui Caderousse.

Compiègne, reşedinţă regală, Compiègne, oraş de vânătoare, Compiègne, oraş de garnizoană este înzestrat din belşug cu autorităţi, jandarmi şi comisari; vizitele începuseră deci îndată după sosirea ordinului telegrafic, iar pentru că hotelul "La clopotul şi clondirul", era primul hotel al oraşului, se începuse în mod firesc cu el.

De altminteri, după raportul santinelelor care făcuseră de gardă în noaptea aceea la primărie (primăria este învecinată cu hanul "La clopotul"), după raportul santinelelor, spuneam, se constatase că mai mulţi călători au tras în timpul nopţii la hotel.

Santinela, care fusese schimbată la şase dimineaţa îşi amintea chiar că, în momentul când a fost pusă la post, adică la patru şi câteva minute, văzuse un tânăr călare pe un cal alb, cu un copil de ţăran în spate şi că tânărul coborâse în piaţă, dăduse drumul ţăranului şi calului şi a bătut la hotelul a cărui uşă se deschisese în faţa lui şi se închisese în urma lui.

Bănuielile se opriseră asupra acestui tânăr întârziat în mod aşa de curios.

Iar tânărul nu era altul decât Andrea.

Întemeiaţi pe aceste date, comisarul de poliţie şi jandarmul, care era un brigadier, se îndreptau spre uşa lui Andrea; uşa era întredeschisă.

— Hm, uşa deschisă e semn rău! spuse brigadierul, vulpe bătrână, hrănită cu vicleşugurile meseriei; aş prefera-o închisă cu trei rânduri de zăvoare.

Într-adevăr, scrisorica şi acul lăsate de Andrea pe masă confirmară sau, mai bine zis, sprijiniră tristul adevăr. Andrea fugise.

Spuneam sprijiniră, deoarece brigadierul nu era omul care să se lase convins de-o singură dovadă.

Privi în juru-i, îşi afundă ochii sub pat, întoarse perdelele pe dos, deschise dulapurile şi în sfârşit, se opri la cămin. Graţie precauţiunilor lui Andrea, nu rămăsese în cenuşă nici o urmă despre trecerea sa.

Cu toate acestea căminul însemna o ieşire, iar în împrejurările de faţă orice ieşire trebuia să fie obiectul unei serioase investigaţii.

Brigadierul ceru deci să i se aducă un tăciune şi nişte paie; îndopă căminul aşa cum ar fi făcut cu un tun şi dădu foc.

Pereţii de cărămidă trosniră; o coloană opacă de fum se întinse prin coş şi urcă spre cer ca o sumbră ţâşnire de vulcan, dar prizonierul nu căzu precum se aştepta.

Aceasta pentru că Andrea preţuia încă, din tinereţea sa trăită în luptă cu societatea, cât un jandarm, chiar dacă jandarmul acesta ar fi fost ridicat la rangul respectabil de brigadier; prevăzând prin urmare incendiul, ajunsese pe acoperiş şi stătea ghemuit lângă burlan.

Nădăjdui o clipă că e salvat căci îl auzi pe brigadier chemându-i pe ceilalţi doi jandarmi şi strigându-le cu glas tare:

— Nu mai este!

Dar, întinzând binişor gâtul, văzu că, în loc să se retragă aşa cum era natural, cei doi jandarmi iscodeau cu mai multă luare aminte.

La rându-i privi în jur-împrejur: primăria, o construcţie colosală din secolul al XVI-lea, se înălţa ca o fortăreaţă sumbră; la dreapta, prin deschizăturile edificiului, te puteai cufunda în toate ungherele acoperişului aşa cum, de pe înălţimile unui munte, te cufunzi în vale.

Andrea înţelese că va vedea în curând ivindu-se capul brigadierului de jandarmerie la vreuna din aceste deschizături.

Descoperirea însemna şi pierzania; o vânătoare pe acoperişuri nu-i oferea nici o şansă de succes.

Se hotărî deci să coboare, nu pe unde venise, ci pe un drum analog.

Cercetă din ochi coşul din care nu vedea ieşind nici un fum, ajunse la el târându-se pe acoperiş şi dispăru prin gaura lui, fără să-l fi văzut cineva.

În clipa aceea se deschidea o ferestruică a primăriei şi, prin ferestruică, ieşea capul brigadierului din jandarmerie.

Capul rămase un moment nemişcat, ca unul din reliefurile de piatră care decorează clădirea; apoi, cu un oftat lung de dezamăgire, dispăru.

Calm şi demn ca legea al cărei reprezentant era, brigadierul trecu fără să răspundă nenumăratelor întrebări ale mulţimii îngrămădite în piaţă şi reintră în hotel.

— Ei, ce e? întrebară la rândul lor cei doi jandarmi.

— Ce să fie, băieţi! răspunse brigadierul; de bună seamă tâlharul a şters-o cu adevărat, din zori; vom trimite însă în urmărirea lui pe şoseaua Villers-Cotterets, pe şoseaua Noyon şi vom scotoci pădurea unde îl vom înhăţa negreşit.

Onorabilul slujbaş abia rostise, cu intonaţia caracteristică brigadierilor din jandarmerie, adverbul acesta sonor, când un strigăt prelung de spaimă, urmat de ţârâitul unei sonerii, răsună în curtea hotelului.

— O, ce e asta? exclamă brigadierul.

— Un călător care pare tare grăbit, spuse hotelierul. La ce număr se sună?

— La nr. 3.

— Ia aleargă, băiete!

În momentul acela strigătele şi zgomotul soneriei se înteţiră. Servitorul porni în goană.

— A, nu! spuse brigadierul oprindu-l; cel care sună îmi face impresia că cere pe altcineva decât pe servitor, astfel că îi vom pune la dispoziţie un jandarm. Cine stă la nr. 3?

— Tinerelul sosit cu sora lui azi noapte şi care a cerut o cameră cu două paturi.

Soneria răsună pentru a treia oară cu o intonaţie plină de nelinişte.

— Încoa, domnule comisar! strigă brigadierul; urmaţi-mă şi grăbiţi pasul.

— O clipă, glăsui hotelierul; la camera nr. 3 sunt două scări: una exterioară, una interioară.

— Bun, spuse brigadierul; eu apuc pe cea interioară, este departamentul meu. Carabinele sunt încărcate?

— Da, domnule brigadier.

— Ei bine, voi vegheaţi la scara de afară şi, dacă vrea să fugă, trageţi; după câte spune telegraful,