Brigadierul dispăru îndată, urmat de comisar, pe scara interioară; îl însoţea larma pe care destăinuirile cu privire la Andrea o stârniseră în mulţime.

Iată ce se întâmplase:

Andrea coborâse cu foarte multă îndemânare până la două treimi din coş, dar, ajungând aci, piciorul îi scăpase, astfel că a venit jos cu mai multă viteză şi în special cu mai mult zgomot decât ar fi vroit. Nu era nimic dacă odaia ar fi fost pustie; din păcate, însă, ea era locuită.

Două femei dormeau într-un pat; zgomotul le trezise.

Privirile lor se aţintiseră asupra punctului de unde venea zgomotul şi văzuseră, prin deschizătura căminului, apărând un bărbat.

Una dintre cele două femei, femeia blondă, scosese strigătul cumplit care a cutremurat toată casa, pe când cealaltă, care era brună, repezindu-se la şnurul soneriei, dăduse alarma scuturându-l din toate puterile.

Pe Andrea îl păştea, după cum se vede, nenorocirea.

— Fie-vă milă, strigă el palid, buimăcit, fără să vadă persoanele cărora li se adresa; fie-vă milă, nu chemaţi, salvaţi-mă! Nu vreau să vă fac rău.

— Andrea, asasinul! strigă una dintre tinerele femei.

— Eugénie! domnişoara Danglars! murmură Cavalcanti trecând de la înfricoşare la buimăcire.

— Ajutor! ajutor! strigă domnişoara d'Armilly luând soneria din mâinile ţepene ale Eugéniei şi sunând cu mai multă putere chiar decât tovarăşa ei.

— Salvaţi-mă, sunt urmărit! spuse Andrea împreunându-şi mâinile; fie-vă milă, nu mă predaţi.

— E prea târziu, se aud paşi! răspunse Eugénie.

— Ascundeţi-mă undeva; o să spuneţi că v-aţi speriat fără vreun motiv; veţi îndepărta bănuielile şi îmi veţi fi salvat viaţa.

Strânse una într-alta, înfăşurându-se în pături, femeile rămaseră mute în faţa glasului implorator; toate temerile, toate dezgusturile se ciocneau în mintea lor.

— Bine, fie! spuse Eugénie; întoarce-te pe unde ai venit, nenorocitule; pleacă şi nu vom spune nimic.

— Uite-l! uite-l! strigă un glas pe palier. Uite-l, îl văd!

Într-adevăr, brigadierul îşi apropiase ochiul de broască şi îl zărise pe Andrea în picioare, implorând.

O lovitură violentă cu patul puştii zvârli în lături broasca, alte două aruncară zăvoarele; uşa sfărâmată căzu înăuntru.

Andrea alergă la cealaltă uşă care dădea spre galeria curţii şi o deschise, gata să se năpustească pe acolo.

Cei doi jandarmi se aflau la pândă cu carabinele lor şi îl luară la ochi.

Andrea încremenise; palid, cu trupul dat puţin pe spate, ţinea cuţitul inutil în mâna crispată.

— Fugi! strigă domnişoara d'Armilly în inima căreia intra mila pe măsură ce ieşea spaima; fugi!

— Sau omoară-te! spuse Eugénie cu tonul şi cu poza uneia dintre vestalele care, în circ, porunceau cu degetul gladiatorului victorios să dea adversarului lovitura de graţie.

Andrea se înfioră şi o privi pe fată cu un zâmbet de dispreţ care dovedi că ticăloşia lui nu înţelegea cruzimea sublimă a onoarei.

— Să mă omor? întrebă el aruncând cuţitul; de ce?

— Ai spus singur, exclamă domnişoara Danglars, că te vor condamna la moarte, că te vor executa ca pe cel mai decăzut criminal.

— Eh, avem prieteni! răspunse Cavalcanti încrucişându-şi braţele.

Brigadierul înaintă spre el cu sabia în mână.

— Haide, haide, glăsui Cavalcanti; bagă sabia în teacă, prietene; nu e nevoie de atâta tămbălău, devreme ce mă predau.

Şi îşi întinse mâinile spre cătuşe.

Fetele priveau cu groază metamorfoza hidoasă care se desfăşura sub ochii lor; omul de lume lepădându-şi aparenţele şi devenind iarăşi omul din ocnă.

Andrea se întoarse spre ele şi întrebă cu un zâmbet obraznic:

— Domnişoară Eugénie, ai vreun comision pentru părintele dumitale? Căci, după toate probabilităţile, mă înapoiez la Paris.

Eugénie îşi ascunse capul în palme.

— O, n-aveţi de ce vă ruşina şi nu vă iau în nume de rău că v-aţi urcat în trăsură ca să alergaţi după mine, spuse Andrea. Nu eram eu aproape soţul dumitale?

Şi Andrea ieşi după ce plasă ironia aceasta, lăsându-le pe fugare în prada suferinţelor, ruşinii şi a comentariilor mulţimii.

Peste un ceas, îmbrăcate amândouă în straiele lor de femei, se urcau în caleaşca de călătorie.

Poarta hotelului fusese închisă pentru a le pune la adăpost de privirile lumii; cu toate acestea, când poarta fu redeschisă, trebuiră să treacă printre două rânduri de curioşi cu ochi învăpăiaţi, cu buze murmurânde.

Eugénie coborî perdelele; dar dacă nu mai vedea, auzea totuşi, iar sunetul batjocurilor răzbea până la ea.

— O, de ce nu e lumea un pustiu? exclamă dânsa aruncându-se în braţele domnişoarei d'Armilly cu ochi care scânteiau de ciuda aceea care îl făcea pe Neron să dorească un singur cap lumii romane pentru a-l tăia dintr-o singură lovitură.

A doua zi trăgeau la hotelul Flandra din Bruxelles.

Andrea fusese întemniţat din ajun la Concièrgerie.

Capitolul XXV   Legea

Aţi văzut cu câtă linişte putuseră îndeplini domnişoara Danglars şi domnişoara d'Armilly transformarea şi fuga lor: fiecare din casă era prea ocupat cu treburile-i proprii ca să se mai gândească la ale lor.

Îl vom lăsa pe bancher, cu sudoarea pe frunte, să înşire, în faţa fantomei bancrutei, coloanele enorme ale pasivului şi o vom însoţi pe baroana care, după ce a rămas zdrobită un moment, sub violenţa loviturii, se dusese la consilierul ei obişnuit, adică la Lucien Debray.

Baroana îşi pusese, într-adevăr, speranţe în căsătoria fetei, pentru a scăpa în sfârşit de o tutelă care, având de-a face cu un caracter ca al Eugéniei, era cât se poate de stânjenitoare; în contractele tacite care menţin linia ierarhică a familiei, mama nefiind, la drept vorbind, stăpâna fiicei sale decât cu condiţia de a fi în permanenţă pentru ca un exemplu de cuminţenie şi un model de perfecţiune.

Iar doamna Danglars se temea de pătrunderea Eugéniei şi de sfaturile domnişoarei d'Armilly; surprinse anumite priviri dispreţuitoare zvârlite de fiica ei lui Debray, priviri care păreau să arate că fata cunoştea întregul mister al relaţiilor amoroase şi pecuniare cu secretarul intim. Dar o interpretare mai pătrunzătoare şi mai aprofundată ar fi demonstrat, dimpotrivă, baroanei că Eugénie îl detesta pe Debray, nu pentru că el era în casa părintească o piatră de obstacol şi de scandal, ci pentru că îl punea pur şi simplu în categoria acelor bipezi pe care Diogene încerca să nu-i mai numească oameni şi pe care Platon îi desemna, prin perifrază, animale cu două picioare şi fără pene.

Din punctul ei de vedere şi, din păcate, în lumea aceasta fiecare