are punctul său de vedere care îl împiedică să vadă punctul de vedere al altora, doamna Danglars regreta infinit că nunta Eugéniei a fost zădărnicită, nu pentru că nunta era convenabilă şi urma să asigure fericirea copilei sale, ci pentru că mariajul îi dădea ei libertatea.

Alergă deci, după cum am spus, la Debray care, după ce asistase ca toţi ceilalţi la semnarea contractului şi la scandalul ce se stârnise apoi, s-a grăbit să se retragă la club unde discuta cu câţiva prieteni despre evenimentul care, în momentul de faţă, constituia subiectul de conversaţie pentru trei sferturi din oraşul acesta eminamente intrigant, ce se numeşte capitala lumii.

În momentul când, îmbrăcată cu o rochie neagră şi ascunsă sub un voal, doamna Danglars urca scara apartamentului lui Debray, în ciuda asigurărilor date de portar că tânărul nu este acasă, Debray respingea insinuările unui prieten care încerca să-l convingă că, după scandalul cumplit care avusese loc, era de datoria lui ca prieten al casei să se însoare cu domnişoara Eugénie Danglars şi cu cele două milioane ale ei.

Debray se împotrivea, asemeni omului care n-ar vrea decât să fie învins; căci de multe ori se gândise şi el la aceasta; apoi, deoarece o cunoştea pe Eugénie şi îi ştia caracterul independent şi mândru, lua din când în când o atitudine absolut defensivă, spunând că legătura era cu neputinţă, dar lăsându-se în taină gâdilat de ideea răutăcioasă care, după spusa tuturor moraliştilor, preocupă neîncetat pe omul cel mai corect şi mai curat ― idee ce veghează în adâncul sufletului aşa cum Satan veghează dinapoia crucii. Ceaiul, jocul, conversaţia ― interesantă precum vedeţi deoarece se discutau chestiuni aşa de grave ― ţinură până la ora unu noaptea.

În vremea asta, introdusă de valetul lui Lucien, doamna Danglars aştepta voalată şi palpitândă în salonaşul verde, între două coşuri cu flori trimise chiar de ea în timpul dimineţii şi pe care Debray ― trebuie să recunoaştem ― le orânduise, le plivise cu o grijă care o făcu pe biata femeie să îi ierte absenţa.

La unsprezece şi patruzeci de minute, sătulă de aşteptare inutilă, doamna Danglars se urcă din nou în trăsură şi se înapoie acasă.

Femeile dintr-o anumită lume au comun cu cochetele bine situate faptul că, de obicei, nu se înapoiază acasă după miezul nopţii! Baroana reintră în palat cu exact precauţiunile pe care Eugénie le luase la plecare; urcă încetişor, cu inima strânsă, scara apartamentului ei, învecinat, după cum ştim, cu acela al Eugéniei.

Se temea aşa de mult să nu provoace vreun comentariu; credea aşa de puternic, biata femeie ― respectabilă cel puţin din acest punct de vedere ― în inocenţa fiicei sale şi în fidelitatea ei pentru căminul părintesc!

Ascultă la uşa Eugéniei, apoi, neauzind nici un zgomot, încercă să intre; dar zăvoarele erau puse.

Doamna Danglars îşi închipui că, obosită de emoţiile cumplite ale serii, Eugénie se culcase şi că dormea.

O chemă pe cameristă şi o cercetă.

— Domnişoara Eugénie a intrat în apartamentul ei cu domnişoara d'Armilly, răspunse camerista; pe urmă au luat ceaiul împreună; după aceea m-au concediat spunându-mi că nu mai au nevoie de mine.

Din momentul acela camerista se dusese la oficiu şi îşi închipuia, ca toată lumea, că fetele se găsesc în apartament.

Doamna Danglars se culcă deci fără vreo umbră de bănuială; dar, liniştită asupra fiinţelor, mintea ei reveni asupra evenimentului.

Pe măsură ce ideile se limpezeau în cap, proporţiile scenei contractului sporeau; nu mai era un scandal, era un vacarm; nu mai era o ruşine, era o ticăloşie.

Atunci, fără să vrea, baroana îşi reaminti că a fost fără milă cu biata Mercédès, lovită altădată prin soţul şi fiul ei de o nenorocire la fel de mare.

— Eugénie e pierdută, îşi spuse ea şi noi de asemeni. Chestiunea, aşa cum va fi prezentată, ne acoperă de ruşine; căci, într-o societate ca a noastră, anumite lucruri ridicole sunt plăgi vii, sângerânde, de nelecuit.

"Ce noroc, murmură ea, că Dumnezeu a dăruit Eugéniei caracterul acela ciudat de care eu m-am cutremurat de atâtea ori!

Şi privirea i se înălţă recunoscătoare spre cerul a cărui misterioasă providenţă orânduieşte totul dinainte, potrivit cu evenimentele care urmează să se întâmple şi pe care un cusur, un viciu chiar, le transformă câteodată în fericire.

Gândul ei străbătu apoi spaţiul ― aşa cum face, întinzându-şi aripile, pasărea peste o prăpastie ― şi se opri asupra lui Cavalcanti.

"Acest Andrea era un mizerabil, un hoţ, un asasin; şi totuşi Andrea poseda maniere care arătau o semi educaţie, dacă nu o educaţie completă; Andrea se înfăţişase în lume cu aparenţele unei mari averi, cu sprijinul unor nume onorabile."

Cum să vadă limpede în acest labirint? Cui să se adreseze pentru a ieşi din cruda situaţie?

Debray, la care alergase cu primul elan al femeii ce caută un sprijin în omul pe care îl iubeşte şi care uneori o duce la pierzanie, Debray nu putea să-i dea decât un sfat: altuia mai puternic decât el trebuia să se adreseze.

Baroana se gândi atunci la domnul de Villefort.

Domnul de Villefort a vrut să-l aresteze pe Cavalcanti; domnul de Villefort a adus, fără milă, tulburarea în familia ei, ca şi cum ar fi fost o familie străină.

Dar nu; cugetând bine, procurorul regal nu era un om fără milă; era magistrat, sclav al îndatoririlor sale, un prieten loial şi ferm care, brutal dar cu mână sigură, înfipsese scalpetul în corupţie: nu era un călău, ci un chirurg, un chirurg care a vrut să izoleze în ochii lumii onoarea Danglarsilor de ticăloşia tânărului pierdut pe care ei îl prezentaseră în lume ca pe ginerele lor.

Din moment ce domnul de Villefort, prietenul familiei Danglars, proceda astfel, nu se mai putea presupune că procurorul regal a ştiut ceva dinainte şi că s-a pretat la vreuna din manoperele lui Andrea.

Reflectând bine, purtarea lui Villefort i se înfăţişa prin urmare baroanei într-o lumină favorabilă lor.

Dar inflexibilitatea procurorului regal trebuia să se oprească aici; se va duce a doua zi la el şi îl va convinge, dacă nu să se abată de la îndatoririle sale de magistrat, cel puţin să le lase latitudinea indulgenţei.

Baroana va invoca trecutul; va reîmprospăta amintirile lui, va implora