în numele unui timp vinovat, dar fericit; domnul de Villefort va cocoloşi afacerea sau cel puţin va lăsa (iar pentru aceasta n-avea decât să-şi întoarcă ochii într-altă parte) cel puţin îl va lăsa pe Cavalcanti să fugă şi nu va urmări crima decât socotindu-l pe criminal în contumacie.

Abia atunci ea adormi ceva mai liniştită.

A doua zi, la nouă, se sculă şi, fără să-şi sune camerista, fără să dea un semn de viaţă cuiva, se îmbrăcă şi ― înveşmântată cu aceeaşi simplitate ca şi în ajun ― coborî scara, ieşi din palat, merse până în strada Provence, urcă într-o trăsură şi ceru să fie dusă la casa domnului de Villefort.

De o lună de zile casa blestemată prezenta aspectul lugubru al unui lazaret unde se declarase ciuma: câteva apartamente erau închise pe dinăuntru şi pe dinafară; obloanele lăsate nu se deschideau decât o clipă, ca să intre aerul; vedeai atunci apărând la fereastră capul înfricoşat al unui lacheu; apoi fereastra se închidea, aşa cum lespedea unui mormânt recade, iar vecinii îşi şopteau:

— Nu cumva o să vedem astăzi ieşind încă un sicriu din casa domnului procuror regal?

Doamna Danglars fu cuprinsă de un fior văzând înfăţişarea casei pustii, coborî din trăsură şi, cu genunchii tăiaţi, se apropie de poarta încuiată şi sună.

Abia după ce soneria, al cărei zornăit lugubru părea că participă la tristeţea generală, răsună pentru a treia oară, apăru un portar, întredeschizând poarta atât cât să poată spune un cuvânt.

Văzu o femeie, o femeie de lume, o femeie elegant îmbrăcată şi, cu toate acestea, poarta continuă să rămână aproape închisă.

— Dar deschide o dată! spuse baroana.

— Mai întâi, doamnă, cine sunteţi? întrebă portarul.

— Cine sunt? dar mă cunoşti îndeajuns.

— Nu mai cunoaştem pe nimeni, doamnă.

— Dar eşti nebun, prietene!

— De unde veniţi?

— O, asta e prea mult!

— Doamnă, aşa e ordinul, scuzaţi-mă; numele dumneavoastră...

— Doamna baroană Danglars. M-ai văzut de douăzeci de ori până acum.

— Se poate, doamnă; ce doriţi?

— Eşti tare ciudat şi am să mă plâng domnului de Villefort de obrăznicia oamenilor săi.

— Doamnă, nu e obrăznicie, e precauţie: nimeni nu intră aici fără un cuvânt din partea domnului d'Avrigny, sau fără a avea de vorbit cu domnul procuror regal.

— Tocmai că am treabă cu domnul procuror regal.

— Chestiune urgentă?

— Desigur că îţi dai seama, din moment ce nu m-am urcat încă în trăsura mea. Dar să sfârşim; uite cartea mea de vizită, du-o stăpânului dumitale.

— Doamna va aştepta până mă întorc?

— Da, du-te.

Portarul încuie poarta, lăsând-o pe doamna Danglars în stradă.

E drept, baroana n-aşteptă mult; în clipa următoare poarta se redeschise îndeajuns pentru a se lăsa loc baroanei să treacă: ea intră şi poarta se încuie în urma ei.

În curte portarul scoase, fără să piardă din vedere poarta o clipă, un fluier din buzunar şi fluieră.

Valetul domnului de Villefort se arătă pe peron.

— Doamna îl va scuza pe om, spuse acesta venind în întâmpinarea baroanei, dar ordinele lui sunt precise, iar domnul de Villefort m-a însărcinat să spun doamnei că portarul nu putea face altfel decât a făcut.

În curte era un furnizor introdus cu aceleaşi precauţiuni şi ale cărui mărfuri erau examinate.

Baroana urcă pe peron: se simţea impresionată profund de tristeţea care lărgea, pentru a spune astfel, cercul tristeţii sale şi ― călăuzită de valet ― fu introdusă, fără ca ghidul s-o piardă din vedere, în cabinetul magistratului.

Oricât ar fi fost de preocupată doamna Danglars de motivul care o aducea, modul cum o primeau slugile i se păruse aşa de nedemn încât începu prin a se plânge.

Villefort îşi ridică însă capul îngreunat de durere şi o privi cu un zâmbet aşa de trist încât tânguirile i se stinseră pe buze.

— Scuzaţi-i pe servitorii mei de o înfricoşare pe care nu le-o pot lua în nume de rău: sunt bănuiţi şi au devenit bănuitori.

Doamna Danglars auzise de multe ori, în lume, vorbindu-se de înfricoşarea pe care o inspira magistratul; n-ar fi putut însă niciodată să creadă, dacă nu constata cu proprii ei ochi, că sentimentul acesta poate fi dus aşa de departe.

— Vrasăzică şi dumneata eşti nefericit? întrebă ea.

— Da doamnă, răspunse magistratul.

— În cazul acesta mă deplângi?

— Cu toată sinceritatea, doamnă.

— Şi înţelegi ce mă aduce la dumneata?

— Veniţi să-mi vorbiţi despre cele ce vi s-au întâmplat, nu-i aşa?

— Da, domnule, o nenorocire groaznică.

— Adică o neplăcere.

— O neplăcere? exclamă baroana.

— O, doamnă, răspunse procurorul regal cu calmul său netulburat; am ajuns să nu consider nenorocire decât lucrurile ireparabile.

— Domnule, crezi că se va uita?

— Doamnă, totul se uită, spuse Villefort; căsătoria fiicei dumneavoastră se va face mâine, dacă nu se face azi, sau peste opt zile dacă nu se face mâine. Şi nu cred că regretaţi pe pretendentul domnişoarei Eugénie.

Doamna Danglars îl privi pe Villefort, buimăcită că vede la el liniştea aceasta aproape batjocoritoare.

— Am venit oare la un prieten? întrebă ea cu un ton plin de dureroasă demnitate.

— Doamnă, ştiţi că da, răspunse Villefort ai cărui obraji se colorară, rostind asigurarea aceasta, cu o roşeaţă uşoară.

Asigurarea făcea aluzie la alte întâmplări decât la acelea care îi preocupau în momentul acesta pe baroană şi pe el.

— În cazul acesta, spuse baroana, fii mai afectuos, dragă Villefort; vorbeşte-mi ca prieten, iar nu ca magistrat şi când mă simt profund nefericită nu-mi spune că trebuie să fiu veselă.

Villefort se înclină.

— Doamnă, când aud vorbindu-se despre nenorociri, glăsui el, am luat de trei luni neplăcutul obicei de a mă gândi la ale mele şi atunci egoista operaţie a paralelei se face în mintea mea fără să vreau. De aceea, alături de nenorocirile mele, ale dumneavoastră îmi păreau o simplă neplăcere; de aceea, alături de situaţia mea funestă, a dumneavoastră mi se părea vrednică de invidie; dar asta vă indispune; se schimbăm vorba. Spuneaţi, doamnă...

— Vin să aflu de la dumneata, prietene, glăsui baroana, în ce stadiu este chestiunea impostorului.

— Impostor? repetă Villefort; hotărât lucru, doamnă, v-aţi propus să atenuaţi anumite lucruri şi să exageraţi altele; impostor domnul Andrea Cavalcanti sau, mai bine zis, domnul Benedetto? Vă înşelaţi, doamnă; domnul Benedetto este pur şi simplu un asasin.

— Domnule, nu tăgăduiesc justeţea