rectificării dumitale; dar, cu cât te vei înarma în chip mai sever împotriva nenorocitului, cu atât vei lovi mai tare în familia noastră. Haide, uită-l pentru un moment; în loc să-l urmăreşti, lasă-l să fugă.

— Veniţi prea târziu, doamnă; ordinele au şi fost date.

— Ei bine, dacă îl arestează... Crezi că îl vor aresta?

— Nădăjduiesc.

— Dacă îl arestează (ascultă, aud spunându-se întruna că închisorile sunt arhipline), lasă-l în închisoare.

Procurorul regal făcu o mişcare negativă.

— Cel puţin până când fiica mea se mărită.

— Cu neputinţă, doamnă; justiţia are formalităţi de îndeplinit.

— Chiar pentru mine? întrebă baroana pe jumătate zâmbind, pe jumătate serioasă.

— Pentru toţi, răspunse Villefort; şi pentru mine ca şi pentru ceilalţi.

— Aha! făcu baroana fără să adauge în cuvinte ceea ce gândul ei trădase prin exclamaţie.

Villefort o privi cu uitătura aceea cu care el sonda gândurile.

— Da, ştiu ce vreţi să spuneţi, reluă el; faceţi aluzie la zvonurile grozave răspândite în lume că toate decesele care, de trei luni, mă îndoliază, că moartea din care Valentine a scăpat ca prin minune, nu sunt naturale.

— Nu mă gândeam câtuşi de puţin la asta, spuse doamna Danglars cu însufleţire.

— Ba da, vă gândeaţi, doamnă şi aveţi dreptate, căci nu puteaţi face altfel decât să vă gândiţi şi vă spuneţi în gând: "Tu care urmăreşti crima, răspunde: De ce rămân în jurul tău crime nepedepsite?"

Baroana păli.

— Spuneţi asta, nu-i aşa, doamnă?

— Ei da, mărturisesc.

— Vă voi răspunde.

Villefort îşi apropie fotoliul de scaunul doamnei Danglars; apoi, sprijinindu-şi mâinile de birou şi cu o voce mai înăbuşită decât de obicei:

— Sunt crime care rămân nepedepsite, spuse el, deoarece criminalii nu-s cunoscuţi şi deoarece ne temem să lovim un cap nevinovat pentru un cap culpabil; dar când criminalii vor fi cunoscuţi (Villefort întinse mâna spre un crucifix aşezat în faţa biroului), când criminalii vor fi cunoscuţi ― repetă el ― vă jur, doamnă, că oricine ar fi aceştia, vor muri. Acum, după jurământul pe care l-am făcut şi pe care îl voi respecta doamnă, mai îndrăzniţi să-mi cereţi îndurare pentru ticălosul acela ?

— Domnule, glăsui doamna Danglars, eşti sigur că el este vinovat aşa cum se spune?

— Ascultaţi dosarul lui: Benedetto, condamnat mai întâi la cinci ani de galere pentru fals la vârsta de 16 ani; tânărul făgăduia, precum vedeţi; apoi evadat, apoi asasin.

— Şi cine e nenorocitul acesta?

— Cine ştie? un vagabond, un corsican.

— Nu a fost reclamat de nimeni?

— De nimeni; nu i se cunosc părinţii.

— Dar omul care venise din Lucca?

— Un alt escroc, poate complicele lui.

Baroana îşi împreună mâinile.

— Villefort? spuse ca cu intonaţia cea mai blândă şi mai mângâietoare.

— Pentru Dumnezeu, doamnă! răspunse procurorul regal cu o tărie care nu era lipsită de uscăciune; pentru Dumnezeu, nu-mi cereţi graţie pentru vinovat. Ce sunt eu? Legea. Are ochi legea să vadă tristeţea dumneavoastră? Are urechi legea să audă glasul dumneavoastră blând? Are o memorie ca s-o aplice delicatelor dumneavoastră gânduri? Nu, doamnă, legea porunceşte, iar când legea a poruncit, loveşte.

Îmi veţi spune că eu sunt o fiinţă vie, nu un cod; un om, nu un volum. Priviţi-mă, doamnă, priviţi în jurul meu: oamenii m-au tratat ca pe-un frate? m-au iubit? m-au menajat? m-au cruţat? a cerut cineva graţie pentru domnul de Villefort şi s-a acordat cuiva graţierea domnului de Villefort? Nu, nu, nu! Am fost lovit, am fost totdeauna lovit!

Stăruiţi, ca o femeie, adică sirenă ce sunteţi, în a-mi vorbi cu ochii fermecători şi expresivi care mi-aduc aminte că trebuie să roşesc. Ei da, să roşesc de ceea ce ştiţi şi poate şi de altceva.

Dar, de când am devenit eu însumi ― şi poate mai profund decât alţii ― de atunci am scuturat veşmintele altuia pentru a găsi răul şi l-am găsit întotdeauna, ba, mai mult, am găsit cu plăcere, cu bucurie, pecetea slăbiciunii sau perversităţii omeneşti.

Căci fiecare om pe care îi recunoşteam vinovat şi fiecare vinovat pe care îl loveam, mi se părea o dovadă vie, o dovadă nouă că eu nu sunt o excepţie hidoasă! Da, doamnă, toată lumea e rea; să-l dovedim şi să-l lovim pe cel rău!

Villefort rosti ultimele cuvinte cu o înverşunare înfrigurată care dădea limbajului său o elocvenţă feroce.

— Dar, reluă doamna Danglars încercând o ultimă sforţare, spui că tânărul e vagabond, orfan, părăsit de toţi?

— Cu atât mai rău, cu atât mai rău, sau mai degrabă; cu atât mai bine; Providenţa l-a creat astfel ca nimeni să nu aibă a-l plânge.

— Asta înseamnă să te năpusteşti asupra celui slab, domnule.

— A celui slab care asasinează!

— Dezonoarea lui se va revărsa asupra casei mele.

— Eu n-am avut moartea în casa mea?

— O, domnule, eşti fără milă cu alţii! strigă baroana. Ei bine, îţi spun că şi alţii vor fi fără milă cu dumneata!

— Fie! spuse Villefort înălţând cu un gest de ameninţare braţul la cer.

— Amână cel puţin cazul nenorocitului, dacă e arestat, pentru sesiunea viitoare; vom avea astfel şase luni pentru ca lumea să uite.

— Nu, spuse Villefort; mai am cinci zile; instrucţia e făcută; cinci zile sunt mai mult decât îmi trebuie; de altminteri nu înţelegeţi, doamnă, că şi eu am nevoie să uit? Ei bine, când lucrez ― şi lucrez zi şi noapte ― sunt momente care mă fac să nu-mi mai amintesc de nimic, sunt fericit aşa cum sunt morţii: e preferabil, însă, decât să sufăr.

— Domnule, el a fugit, lasă-l să fugă, inerţia este o clemenţă lesnicioasă.

— Dar v-am spus că e prea târziu. În zorii zilei telegraful a funcţionat, iar în momentul acesta...

— Domnule, spuse valetul intrând, un soldat aduce depeşa acesta de la Ministerul Internelor.

Villefort luă scrisoarea şi o desfăcu repede. Doamna Danglars se înfioră de groază, Villefort tresări de bucurie.

— E arestat! strigă Villefort; l-au arestat la Compiègne; s-a sfârşit.

Doamna Danglars se ridică rece şi palidă.

— Adio, domnule, glăsui ea.

— Adio, doamnă, răspunse procurorul regal aproape voios, conducând-o până la uşă.

Pe urmă, revenind la birou:

— Aveam un fals, spuse el bătând scrisoarea cu dosul mâinii drepte, aveam trei furturi, aveam trei incendii; nu-mi mai lipsea decât un asasinat; iată-l: sesiunea va fi frumoasă.

 

 

Capitolul