Aşa cum procurorul regal declarase doamnei Danglars, Valentine nu se reîntremase încă.

Zdrobită de oboseală, ea stătea într-adevăr în pat. În camera ei şi din gura doamnei de Villefort, a aflat ea întâmplările pe care le-am povestit, adică fuga Eugeniei şi arestarea lui Andrea Cavalcanti sau, mai bine zis, a lui Benedetto, precum şi acuzaţia de asasinat adusă contra lui.

Dar Valentine era aşa de slabă încât istorisirea nu produse poate întregul efect pe care l-ar fi produs asupra ei în stare de sănătate normală.

Abia câteva idei vagi, câteva forme nelămurite, învălmăşite cu idei ciudate şi cu fantome fugare, pâlpâiau în creierul ei bolnav, sau treceau pe dinaintea ochilor; în curând totul se şterse, iar senzaţiile personale recăpătară întreaga lor putere.

În timpul zilei Valentine era încă menţinută în realitate de prezenţa lui Noirtier care cerea să fie dus la nepoata lui şi rămânea acolo învăluind-o pe Valentine în privirea lui paternă; apoi, când se înapoia de la Palatul Justiţiei, petrecea şi Villefort un ceas sau două între părinte şi copil.

La orele şase, Villefort se retrăgea în cabinet; la opt sosea domnul d'Avrigny care îi aducea doctoria de noapte, preparată pentru fată; apoi Noirtier era luat.

O supraveghetoare, aleasă de doctor, înlocuia pe toţi şi nu se retrăgea decât când, pe la orele zece sau unsprezece, Valentine adormea.

La plecare, supraveghetoarea înmâna domnului de Villefort în persoană cheile de la camera Valentinei, astfel că nu se putea intra la bolnavă decât străbătând apartamentul doamnei de Villefort şi camera micului Edouard.

Morrel venea în fiecare dimineaţă la Noirtier să se intereseze despre Valentine; dar, lucru extraordinar, Morrel părea din zi în zi mai liniştit.

În primul rând, din zi în zi, deşi în prada unei violente exaltări nervoase, Valentine se simţea mai bine; apoi nu i-a spus Monte-Cristo, atunci când a alergat năucit la el, că dacă Valentine nu moare în două ceasuri, va fi salvată?

Iar Valentine trăia încă şi de atunci se scurseseră patru zile.

Exaltarea nervoasă despre care am pomenit o urmărea pe Valentine chiar şi în somn sau, mai bine zis în starea de somnolenţă ce urma veghei: atunci, în liniştea nopţii şi a semiobscurităţii pe care o îngăduia veioza care se găsea pe cămin, arzând în învelişul ei de alabastru, vedea trecând umbrele acelea care populează camera bolnavilor şi pe care le zgâlţâie febra cu aripile ei înfiorate.

I se părea atunci că vede, când pe mama ei care o ameninţa, când pe Morrel care îi întindea braţele, când făpturi aproape străine de viaţa ei obişnuită ca, de exemplu, contele de Monte-Cristo. Până şi obiectele păreau în momentele de delir mişcătoare şi pribege; iar vedeniile durau astfel până la orele două sau trei noaptea, când un somn de plumb punea stăpânire pe fată şi ţinea până la ziuă.

În seara ce urmă dimineţii când Valentine aflase de fuga Eugéniei şi de arestarea lui Benedetto şi când, după ce se amestecară o clipă cu senzaţiile propriei sale existenţe, întâmplările acestea începură să iasă treptat-treptat din cuget. După retragerea lui Villefort, a lui d'Avrigny şi a lui Noirtier, în timp ce la Saint-Philippe du Roule sunau orele unsprezece ― iar supraveghetoarea, care pusese la îndemâna bolnavei băutura preparată de doctor şi încuiase uşa, asculta înfiorată la oficiul unde se retrăsese comentariile servitorilor, reţinând în minte istoriile sumbre care de trei luni formau subiectul serilor în anticamera procurorului regal ― o scenă neaşteptată se petrecea în camera aceasta, zăvorâtă cu atâta grijă.

Trecuseră cam zece minute de la plecarea supraveghetoarei.

De un ceas, în prada febrei care revenea în fiecare noapte, Valentine îşi lăsa capul, nesupus voinţei sale, să continue lucrul activ, monoton şi neînduplecat al creierului care se istoveşte, reproducând neîncetat aceleaşi gânduri sau zămislind aceleaşi imagini.

Din fitilul veiozei ţâşneau nenumărate raze, desenând ramificaţii ciudate când, deodată, în răsfrângerea ei tremurătoare, Valentinei i se păru că vede biblioteca aşezată lângă cămin, într-o firidă a peretelui, deschizându-se încetişor, fără ca balamalele să scoată cel mai mic zgomot.

Într-alt moment Valentine ar fi apucat soneria şi ar fi tras şnurul de mătase, strigând după ajutor; dar, în situaţia în care se găsea, n-o mai mira nimic. Avea conştiinţa că toate viziunile care o înconjurau erau fiicele delirului ei şi convingerea îi venise din faptul că dimineaţa nu rămânea niciodată o urmă a fantomelor nopţii, care dispăreau o dată cu sosirea zilei.

De după uşă apăru o figură omenească.

Valentine era prea familiarizată, graţie febrei, cu arătările de felul acesteia, pentru a se înfricoşa; făcu numai ochii mari, nădăjduind că-l va recunoaşte pe Morrel.

Figura continuă să înainteze spre pat, pe urmă se opri şi păru că ascultă cu profundă luare-aminte.

În momentul acela o răsfrângere a veiozei licării pe chipul vizitatorului nocturn.

— Nu e el, murmură ea.

Şi aşteptă, convinsă că visa, că, aşa cum se întâmplă în vis, omul va dispare sau se va schimba în altă fiinţă.

Dar îşi pipăi pulsul şi, simţind că el bate cu violenţă, îşi aduse aminte că mijlocul cel mai nimerit de a alunga vedeniile inoportune, era să bea: răcoarea băuturii, compusă de altminteri cu scopul de a potoli agitaţiile de care Valentine se plânse doctorului, aducea, izgonind febra, o repetare a senzaţiilor creierului; după ce o bea, suferea un moment mai puţin.

Valentine întinse deci mâna ca să-şi ia paharul de pe tava de cristal pe care se afla; dar, în timp ce scotea din aşternut braţul înfiorat, arătarea făcu încă doi paşi spre pat, cu mai multă vioiciune decât până atunci şi ajunse aşa de aproape de fată încât ea îi auzi răsuflarea şi i se păru că simte apăsarea mâinii.

De data aceasta iluzia sau, mai bine-zis, realitatea depăşea tot ce Valentine încercase până atunci; începu să se creadă trează şi vie; îşi dădu seama că era în plinătatea judecăţii şi se înfioră.

Apăsarea pe care Valentine o simţise avea ca scop să oprească braţul.

Valentine şi-l retrase încetişor.

Atunci figura, de a cărei privire nu se putea desprinde şi care de altminteri părea mai degrabă ocrotitoare decât ameninţătoare, luă paharul, se apropie de veioză şi privi băutura ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama de transparenţa şi de