Dar primul examen nu ajunse.

Omul, sau mai bine zis fantoma, căci mergea aşa de uşurel încât covorul înăbuşea zgomotul paşilor săi, umplu o linguriţă cu băutura din pahar şi o înghiţi. Valentine urmărea scena cu un sentiment profund de buimăcire.

Îşi închipuia că priveliştea e pe punctul să dispară pentru a face loc altui tablou; dar, în loc să se evaporeze ca o umbră, omul se apropie de ea şi, întinzând Valentinei paharul, spuse cu o voce plină de emoţie:

— Acum, bea!...

Valentine tresări.

Pentru prima oară una din vedeniile ei îi vorbea cu timbrul acesta viu.

Deschise gura să scoată un strigăt.

Omul duse un deget la buze.

— Domnul conte de Monte-Cristo! murmură ea.

După înfricoşarea care se zugrăvi în ochii fetei, după tremurătura mâinilor, după gestul grăbit pe care îl făcu pentru a se ghemui sub pături, se putea recunoaşte ultima luptă a îndoielii împotriva convingerii; cu toate acestea prezenţa lui Monte-Cristo la ea, la o astfel de oră, intrarea lui misterioasă, fantastică, inexplicabilă, printr-un perete, păreau imposibilităţi pentru mintea zdruncinată a Valentinei.

— Nu striga, nu te speria, spuse contele; nu avea nici măcar fulgerarea unei bănuieli sau umbra unei nelinişti; omul pe care îl vezi în faţa dumitale (căci de data aceasta ai dreptate, Valentine, nu este o iluzie), omul pe care îl vezi în faţa dumitale e cel mai afectuos părinte şi cel mai respectuos prieten pe care ai putea să-l visezi.

Valentine nu găsi ce să răspundă: îi era atât de frică de glasul care îi dezvăluia prezenţa reală a celui ce-i vorbea, încât se temea să-i asocieze şi glasul său; dar privirea ei înfricoşată vroia să spună: "Dacă ai intenţii curate, pentru ce eşti aci?"

Cu minunatu-i spirit de pătrundere, contele înţelese ce se petrecea în inima fetei.

— Ascultă-mă, spuse el, sau, mai bine zis, priveşte-mă: uită-te la ochii mei înroşiţi şi la chipul meu mai palid decât de obicei; de patru nopţi n-am închis ochii o clipă; de patru nopţi veghez asupra dumitale, te ocrotesc, te păstrez pentru prietenul nostru Maximilien.

Un val de sânge zglobiu urcă repede în obrajii bolnavei; căci numele rostit de conte alunga restul de neîncredere pe care i-l inspirase.

— Maximilien? repetă Valentine, într-atât de plăcut îi era să pronunţe numele acesta: Maximilien? V-a mărturisit totul?

— Totul. Mi-a spus că viaţa dumitale e viaţa lui şi i-am făgăduit că vei trăi.

— I-aţi făgăduit că voi trăi?

— Da.

— Într-adevăr, domnule, aţi vorbit despre vigilenţă şi protecţie. Sunteţi medic?

— Da şi cel mai bun pe care ţi-l poate trimite cerul în momentul acesta, crede-mă.

— Spuneţi că aţi vegheat? întrebă Valentine îngrijorată. Unde? Nu v-am văzut.

Contele întinse mâna în direcţia bibliotecii.

— Eram ascuns dinapoia acestei uşi, spuse el, iar uşa răspunde în casa vecină pe care am închiriat-o.

Cu o mişcare de mândrie pudică, Valentine îşi abătu ochii şi spuse cu o înfricoşare suverană:

— Domnule, ceea ce aţi făcut dumneavoastră e de o demenţă fără asemănare, iar ocrotirea pe care mi-aţi acordat-o seamănă mult cu o insultă.

— Valentine, glăsui el, iată singurele lucruri pe care le-am văzut în timpul lungilor vegheri: ce oameni veneau la dumneata, ce alimente ţi se preparau, ce băuturi ţi s-au servit; apoi, când băuturile mi se păreau periculoase, intram cum am intrat acum, goleam paharul şi înlocuiam otrava cu o băutură binefăcătoare care, în locul morţii ce ţi se pregătea, făcea viaţa să circule în vinele dumitale.

— Otravă? moarte? exclamă Valentine crezându-se din nou sub stăpânirea unei halucinaţii înfrigurate; ce tot spuneţi, domnule?

— Sst! copila mea, glăsui Monte-Cristo ducând din nou degetul la buze; da, am spus otravă; da, am spus moarte şi repet cuvântul; dar, mai întâi, bea de aici. Contele scoase din buzunar un flacon cu o băutură roşie din care turnă câteva picături în pahar. Iar după ce vei fi băut, să nu mai iei toată noaptea nimic.

Valentine întinse mâna; dar abia atinse paharul şi o trase cu spaimă.

Monte-Cristo luă paharul, bău jumătate din el şi îl înfăţişă Valentinei care înghiţi, zâmbind, restul.

— O, da! spuse ea; recunosc gustul băuturilor mele nocturne, apa care îmi răcorea puţin pieptul şi îmi liniştea puţin creierul. Vă mulţumesc, domnule, vă, mulţumesc.

— Iată cum ai trăit patru nopţi, Valentine, glăsui contele. Dar cum trăiam eu? O, ce ore crude m-ai silit să trăiesc! O, chinurile groaznice pe care m-ai făcut să le sufăr când vedeam turnându-se în paharul dumitale otrava ucigătoare, când tremuram de teamă să nu bei mai înainte ca eu s-o pot arunca în cămin.

— Domnule, reluă Valentine în culmea groazei, spuneţi că aţi trecut prin chinuri nenumărate văzând cum se turna în paharul meu otrava ucigătoare? Dar dacă aţi văzut turnându-se otrava în pahar, aţi văzut, desigur şi cine o turna.

— Da.

Valentine se ridică în capul oaselor şi, potrivindu-şi peste pieptul mai palid decât zăpada cămaşa brodată, udă încă de sudoarea rece a delirului care începea să se amestece cu sudoarea şi mai rece a spaimei, repetă:

— Aţi văzut?

— Da, rosti contele pentru a doua oară.

— Cele ce îmi spuneţi sunt oribile, domnule, deoarece vreţi să mă faceţi să cred în ceva infernal. Cum, în casa tatălui meu? cum, în camera mea, pe patul meu de suferinţă, continuă să mă asasineze? Plecaţi, domnule, îmi puneţi conştiinţa la încercare, pângăriţi bunătatea divină, este cu neputinţă, nu se poate.

— Eşti oare cea dintâi pe care mâna aceasta o loveşte, Valentine? n-ai văzut căzând în jurul dumitale pe domnul de Saint-Méran, pe doamna de Saint-Méran, pe Barrois? nu l-ai fi văzut căzând pe domnul Noirtier, dacă tratamentul pe care îl urmează de aproape trei ani nu îl ocrotea, combătând otrava prin deprinderea cu otravă?

— O, Doamne! spuse Valentine; de aceea, de aproape o lună bunul meu bunic îmi cere să împart băuturile cu el?

— Iar băuturile acestea, exclamă Monte-Cristo, au un gust amar ca de coajă de portocală, pe jumătate uscată, nu e aşa?

— Da, Doamne, da!

— Îmi explic totul, glăsui Monte-Cristo; ştie şi el că în casa aceasta se otrăveşte şi ştie poate şi cine otrăveşte. Te-a întărit pe dumneata, copila lui dragă, împotriva substanţei ucigătoare. Iată cum se face că trăieşti încă, lucru pe care