— Dar cine-i asasinul, ucigaşul?

— La rândul meu te voi întreba: n-ai văzut niciodată pe cineva intrând noaptea în camera dumitale?

— Ba da. Mi s-a părut de multe ori că văd trecând nişte umbre, apropiindu-se, depărtându-se, dispărând; dar credeam că ele sunt vedenii ale febrei mele şi chiar adineauri, când ai intrat dumneata, mi s-a părut multă vreme sau că am delir, sau că visez.

— Aşadar, nu cunoşti persoana care vrea să-ţi răpună viaţa?

— Nu, spuse Valentine; de ce mi-ar dori cineva moartea?

— În cazul acesta ai s-o cunoşti, glăsui Monte-Cristo ciulind urechea.

— Cum? întrebă Valentine privind cu groază în jurul ei.

— Pentru că astă-seară nu mai ai nici febră, nici delir, pentru că astă-

seară eşti trează, pentru că bate miezul nopţii şi pentru că aceasta e ora asasinilor.

— Doamne! Doamne! exclamă Valentine ştergându-şi cu mâna sudoarea care-i îmbrobona fruntea.

Într-adevăr, bătea miezul nopţii pe îndelete şi trist; fiecare lovitură a ciocanului de bronz părea că izbeşte în inima fetei.

— Valentine, continuă contele, adună-ţi toate forţele, stăpâneşte-ţi inima în piept, opreşte-ţi glasul în gâtlej, prefă-te că dormi şi vei vedea, vei vedea!

Valentine apucă mâna contelui.

— Mi se pare că aud zgomot, spuse ea; depărtaţi-vă.

— Adio, sau, mai bine zis la revedere, răspunse contele.

Apoi, cu un zâmbet aşa de trist şi de patern încât inima fetei fu pătrunsă de recunoştinţă, el ajunse în vârful picioarelor la uşa bibliotecii.

Dar întorcându-se mai înainte de a închide uşa:

— Nici un gest, spuse el, nici o vorbă ; să te creadă adormită! Altminteri s-ar putea să te ucidă mai înainte ca eu să am timp să-ţi vin în ajutor.

Şi, după sfatul acesta înfricoşător, contele dispăru dinapoia uşii care se închise tăcută în urma lui.

Capitolul XXVII   Locusta

Valentine rămase singură; alte două pendule, în întârziere faţă de aceea de la Saint-Philippe du Roule, sunară miezul nopţii la intervale deosebite.

Apoi, în afară de huruitul câtorva trăsuri depărtate, totul recăzu în tăcere.

Atunci luarea-aminte a Valentinei se concentră întreagă asupra pendulei din camera ei.

Începu să numere secundele şi constată că ele băteau de două ori mai încet decât inima ei. Şi cu toate acestea încă se îndoia; inofensiva Valentine nu putea să conceapă că îi doreşte cineva moartea! de ce? În ce scop? ce rău făcuse ea ca să poată stârni un duşman? .

Nu era nici o teamă că va adormi.

O singură idee, o idee cumplită, îi ţinea mintea încordată: exista o persoană pe lume care încercase s-o asasineze şi care va încerca din nou.

Dar dacă, acum, sătulă să constate ineficacitatea otrăvii, fiinţa aceasta va recurge la pumnal, aşa cum spusese Monte-Cristo? dacă el nu va avea timp să alerge în ajutor? dacă nu-l va mai vedea pe Morrel?

La gândul acesta, care o acoperea totodată cu o paloare de moarte şi cu o sudoare îngheţată, Valentine stătea gata să apuce şnurul soneriei şi să cheme în ajutor.

Dar i se părea că, prin uşa bibliotecii, vede scânteind ochii contelui, ochi care apăsau pe amintirea ei şi care, când se gândea la ei, o striveau sub o ruşine aşa de mare încât se întreba dacă vreodată recunoştinţa va izbuti să şteargă efectul penibil al indiscretei prietenii a contelui.

Douăzeci de minute, douăzeci de eternităţi se scurseră astfel, apoi alte zece minute; în sfârşit pendula, înaintând cu încă o secundă, dădu o lovitură în timbrul sonor.

În momentul acela o zgârietură imperceptibilă, cu unghia, pe lemnul bibliotecii, arăta Valentinei că Monte-Cristo veghea şi că o sfătuia să vegheze.

Într-adevăr, dinspre partea opusă, adică dinspre camera lui Edouard, Valentinei i se păru că aude parchetul scârţâind; ciuli urechea, reţinându-şi respiraţia aproape înăbuşită; butonul uşii trosni şi uşa se deschise.

Valentine se săltase în cot; abia avu timp să se culce la loc în pat şi să-şi ascundă ochii sub braţ.

Apoi, tremurândă, agitată, cu inima strânsă de o spaimă de negrăit, aşteptă.

Cineva se apropie de pat şi atinse perdelele.

Valentine îşi adună toate puterile şi scoase răsuflarea aceea regulată a respiraţiei care anunţă un somn liniştit.

— Valentine! şopti o voce.

Fata se înfioră până în adâncul inimii, dar nu răspunse.

— Valentine! repetă aceeaşi voce.

Aceeaşi tăcere: Valentine făgăduise că nu se va trezi.

Pe urmă totul rămase în nemişcare.

Dar Valentine auzi zgomotul aproape nesimţit al unui lichid picurat în paharul pe care îl golise.

Atunci îndrăzni apărată de braţul întins să întredeschidă pleoapa.

Văzu o femeie în capot alb, care turna în pahar un lichid pregătit dinainte într-o fiolă.

În minutul acesta Valentine îşi reţinu, poate, răsuflarea sau făcu vreo mişcare, căci femeia se opri neliniştită şi se plecă deasupra patului ca să vadă mai bine dacă fata dormea într-adevăr: era doamna de Villefort.

Recunoscând-o pe mama ei vitregă, Valentine fu cuprinsă de un fior ascuţit care-i imprimă o mişcare.

Doamna de Villefort se trase îndată de-a lungul peretelui şi aici, adăpostită dinapoia perdelei patului, tăcută, atentă, spiona cea mai mică mişcare a Valentinei.

Aceasta îşi reaminti cuvintele cumplite ale lui Monte-Cristo: i se păru că vede sclipind, în mâna care nu mai ţinea fiola, un cuţit lung şi ascuţit. Atunci, apelând la toată puterea de voinţă, Valentine se strădui să închidă ochii; dar funcţiunea aceasta, cea mai uşoară a simţurilor noastre, funcţiune aşa de simplă de obicei, devenea acum aproape cu neputinţă de îndeplinit într-atât curiozitatea avidă căuta să îndepărteze pleoapa şi să atragă adevărul.

Totuşi, asigurată prin liniştea în care reîncepuse să se audă sunetul egal al respiraţiei Valentinei că aceasta dormea, doamna de Villefort întinse din nou braţul şi rămânând pe jumătate ascunsă de perdelele strânse la căpătâiul patului, goli în paharul Valentinei întregul conţinut al fiolei.

Pe urmă se retrase, fără ca zgomotul cel mai neînsemnat s-o înştiinţeze pe Valentine de plecarea ei.

Văzuse dispărând braţul: braţul fraged şi rotund al unei femei de douăzeci şi cinci de ani, tânără şi frumoasă şi care picura moartea.

Nu se poate spune prin cuvinte ce a simţit Valentine în minutul şi jumătate cât doamna de Villefort rămăsese în cameră.

Zgârietura unghiei pe bibliotecă o scoase pe fată din toropeala în care era îngropată şi care semăna cu amorţeala.

Înălţă