Uşa, tot tăcută, se mişcă pentru a doua oară şi contele de Monte-Cristo reapăru.

— Ei, te mai îndoieşti? întrebă contele.

— O, Doamne! murmură fata.

— Ai văzut?

— Vai, da!

Valentine scoase un geamăt.

— Da, spuse ea, dar nu pot crede.

— În cazul acesta preferi să mori şi să-l faci şi pe Maximilien să moară.

— Doamne! Doamne! repetă fata aproape rătăcită; oare să plec din casa asta, să fug?

— Valentine, mâna care te urmăreşte te va ajunge pretutindeni: cu ajutorul aurului, servitorii dumitale vor fi corupţi, iar moartea ţi se va oferi, deghizată în toate chipurile, în apa pe care o vei bea de la izvor, în fructul pe care îl vei culege din copac.

— Dar nu mi-aţi spus că măsura de precauţie a bunicului mă apără împotriva otrăvii?

— Împotriva unei otrăvi şi nu întrebuinţată în doză mare; se va schimba otrava, sau se va mări doza.

Luă paharul şi îşi muie buzele.

— Uite, ce ţi-am spus s-a întâmplat, glăsui el. Nu te mai otrăveşte cu brucină, ci cu un simplu narcotic. Recunosc gustul alcoolului în care a fost topit. Valentine, Valentine, dacă ai fi băut ceea ce doamna de Villefort ţi-a turnat în pahar, erai pierdută!

— Dumnezeule, de ce mă urmăreşte aşa? exclamă fata.

— Cum eşti aşa de blândă, de bună, de puţin încrezătoare în rău, încât n-ai înţeles, Valentine?

— Nu, spuse fata; nu i-am făcut niciodată vreun rău.

— Dar eşti bogată, Valentine; dar ai un venit de două sute de mii de lire şi acele două sute de mii de franci le răpeşti fiului ei.

— Cum aşa? Averea mea nu îi aparţine, căci o am de la părinţi.

— Fără îndoială şi de aceea domnul şi doamna de Saint-Méran au murit; pentru că dumneata îţi moşteneai părinţii; de aceea, din ziua când te-ai făcut moştenitoarea lui, domnul Noirtier a fost condamnat; de aceea, la rândul dumitale, trebuie să mori, Valentine; pentru ca părintele dumitale să te moştenească pe dumneata şi pentru ca fratele dumitale, devenit fiu unic, să moştenească pe părintele dumitale.

— Edouard? bietul copil; pentru el se săvârşesc toate crimele?

— A, în sfârşit pricepi?

— Doamne, numai de n-ar cădea toate acestea pe capul lui!

— Valentine, eşti un înger.

— Dar s-a renunţat la uciderea bunicului meu?

— S-a făcut reflecţia că, dacă dumneata mori, averea va reveni în mod firesc fratelui dumitale şi s-a socotit că, la urma urmei, crima fiind inutilă, era un lucru de două ori periculos să o mai săvârşească.

— Şi un astfel de plan s-a născut în mintea unei femei? O, Doamne! Doamne!

— Aminteşte-ţi de Perusa, de umbrarul hanului de poştă, de omul cu manta cafenie pe care mama dumitale vitregă îl cerceta cu privire la aqua-tofana. Ei bine, de pe atunci infernalul proiect se plămădea în mintea ei.

— Domnule, exclamă blânda copilă izbucnind în lacrimi, văd bine că, dacă e aşa, sunt condamnată la moarte.

— Nu, Valentine, nu, căci eu am prevăzut toate comploturile; nu, căci duşmanca noastră este învinsă, deoarece e ghicită; nu, vei trăi, Valentine, vei trăi ca să iubeşti şi să fii iubită, vei trăi ca să fii fericită şi să faci fericit un suflet nobil; dar, ca să trăieşti Valentine, trebuie să ai încredere în mine.

— Porunciţi-mi, domnule, ce să fac?

— Să iei orbeşte ce-ţi voi da eu.

— Dumnezeu îmi este martor, exclamă Valentine, că dacă aş fi singură, aş prefera să mă las omorâtă.

— Nu te vei destăinui nimănui, nici măcar părintelui dumitale.

— Nu-i aşa că părintele meu nu este amestecat în complotul acesta groaznic? întrebă Valentine împreunându-şi mâinile.

— Nu şi cu toate acestea părintele dumitale, omul obişnuit cu acuzaţiile juridice, părintele dumitale bănuieşte desigur că toate aceste decese care se abat asupra casei lui nu sunt naturale. Părintele ar fi trebuit să vegheze asupra dumitale, era dator să se găsească în momentul acesta unde mă aflu eu; ar fi trebuit să golească paharul, să se ridice în contra asasinului. Spectru contra spectru, murmură el încheindu-şi fraza cu glas tare.

— Domnule, spuse Valentine, îmi voi da toată silinţa să trăiesc, deoarece există pe lume două fiinţe care ar fi gata să moară dacă eu aş muri: bunicul meu şi Maximilien.

— Voi veghea asupra lor cum am vegheat asupra dumitale.

— Bine, domnule, faceţi ce vreţi cu mine, glăsui Valentine. Apoi, în şoaptă: O, Doamne! Doamne! Ce o să se mai întâmple?

— Orice ţi s-ar întâmpla, Valentine, să nu te înspăimânţi; dacă suferi, dacă pierzi vederea, auzul, pipăitul, să nu te temi; dacă te trezeşti fără să ştii unde te afli, să nu-ţi fie teamă, chiar dacă, trezindu-te, te-ai vedea într-un cavou sepulcral sau ţintuită într-un coşciug; fă o sforţare şi spune-ţi: "În momentul acesta un prieten, un părinte, un om care îmi vrea fericirea mea şi a lui Maximilien, veghează asupra mea".

— Vai, ce perspectivă cumplită!

— Valentine, preferi s-o denunţi pe mama dumitale vitregă?

— Aş prefera să mor de o sută de ori decât să o denunţ!

— Nu, nu vei muri şi îmi făgăduieşti că, orice ţi s-ar întâmpla, n-ai să te plângi, nu ai să pierzi speranţa?

— Mă voi gândi la Maximilien.

— Valentine, eşti fiica mea dragă; numai eu pot să te salvez şi te voi salva.

În culmea groazei, Valentine îşi împreună mâinile, (căci simţea că a venit momentul să ceară lui Dumnezeu curaj) şi se ridică să se roage, murmurând cuvinte fără şir, uitând că umerii ei albi nu aveau alt voal decât părul lung şi că inima i se vedea bătând sub dantela fină a cămăşii de noapte.

Contele puse uşurel mâna pe braţul fetei, potrivi până la gât pătura şi, cu un zâmbet părintesc, spuse:

— Copila mea, încrede-te în devotamentul meu aşa cum crezi în bunătatea lui Dumnezeu şi în iubirea lui Maximilien.

Valentine aţinti asupra lui o privire plină de recunoştinţă şi rămase supusă ca un copil.

Atunci contele scoase din buzunarul vestei cutiuţa de smarald, deschise capacul de aur şi turnă în mâna dreaptă a Valentinei o pastilă mică, rotundă ca un bob de mazăre.

Valentine o luă cu mâna cealaltă şi se uită la conte cu luare-aminte: pe trăsăturile iscusitului protector era o răsfrângere din măreţia şi puterea divină. Valentine