— Da, răspunse acesta.

Valentine duse pastila la gură şi o înghiţi.

— Şi acum la revedere, copila mea, spuse el; voi încerca să dorm, căci eşti salvată.

— Duceţi-vă, glăsui Valentine; orice mi s-ar întâmpla, vă făgăduiesc că n-o să-mi fie frică.

Monte-Cristo îşi ţinu multă vreme ochii fixaţi asupra fetei care adormi încet-încet, învinsă de puterea narcoticului dat de conte.

Atunci luă paharul, îl goli pe trei sferturi în cămin ca să se creadă că Valentine a băut şi îl aşeză din nou pe masa de noapte; pe urmă, ajungând la uşa bibliotecii, mai aruncase o privire spre Valentine care adormea cu încrederea şi candoarea unui înger culcat la picioarele Domnului.

Capitolul XXVIII   Valentine

Lampa continua să ardă pe căminul Valentinei, mistuind ultimele picături de ulei care pluteau încă deasupra apei ; un cerc mai roşiatic colora albastrul globului ; din flacăra devenită mai vie se desprindeau ultimele scăpărări care par să fie, la obiectele neînsufleţite, ultimele convulsii ale agoniei, comparată de atâtea ori cu agonia bietelor făpturi omeneşti ; o lumină scăzută şi sinistră colorase, cu răsfrângere de opal, perdelele albe şi aşternutul fetei.

Zgomotele străzii se stinseră de-a binelea, iar liniştea din casă era îngrozitoare.

Uşa camerei lui Edouard se deschise atunci şi un cap pe care l-am mai văzut apăru în oglinda aşezată în faţa uşii : doamna de Villefort se înapoia să vadă efectul băuturii.

Se opri în prag, ascultă pâlpâitul lămpii, singurul zgomot perceptibil în camera pe care ai fi crezut-o pustie, apoi înaintă încetişor spre masa de noapte ca să vadă dacă paharul Valentinei era golit.

Precum am spus, conţinutul paharului era încă pe sfert.

Doamna de Villefort îl luă şi îl deşertă în cenuşa pe care o mişcă pentru a înlesni absorbirea lichidului, apoi clăti cu băgare de seamă cristalul, îl şterse cu batista şi-l aşeză la loc pe masa de noapte.

Cineva, a cărui privire s-ar fi putut cufunda în interiorul camerei, ar fi putut să vadă atunci ezitarea doamnei de Villefort în a-şi aţinti ochii asupra Valentinei şi în a se apropia de pat.

Licărirea lugubră, liniştea, poezia cumplită a nopţii se îmbinau fără îndoială cu înspăimântătoarea poemă a conştiinţei sale: otrăvitoarei îi era frică de opera sa.

În sfârşit, îşi luă inima în dinţi, dădu în lături perdeaua, se rezemă de căpătâiul patului şi se uită la Valentine.

Fata nu mai respira, dinţii ei pe jumătate descleştaţi nu lăsau să mai scape nici un atom din sufletul care trădează viaţa; buzele-i albite nu se mai înfiorau; ochii, înecaţi într-un abur violet care părea că fusese filtrat sub piele, formau un relief mai alb în locul unde globul umfla pleoapa, iar genele lungi, negre, umbreau o piele mată cum e ceara.

Doamna de Villefort contemplă chipul cu o expresie elocventă în neclintirea ei: se încumetă atunci şi, ridicând pătura, îşi puse mâna pe inima fetei.

Inima era mută şi îngheţată.

Sub mâna ei bătea artera degetelor; îşi retrase mâna cu un fior.

Braţul Valentinei atârna afară din pat; părea modelat după acela dintre Graţiile lui Germain Pilon; dar antebraţul era uşor deformat de o crispare, iar pumnul de o formă aşa de pură se sprijinea uşor înţepenit, cu degetele îndepărtate, pe măsuţa de mahon.

Rădăcina unghiilor era vânătă.

Pentru doamna de Villefort nu mai încăpea îndoială: se sfârşise totul, opera cumplită, ultima, pe care trebuise s-o îndeplinească, era terminată.

Otrăvitoarea nu mai avea ce să caute în cameră; se trase înapoi cu atâta precauţiune încât era vădit că se temea de zgomotul paşilor pe covor, dar, în timp ce se trăgea înapoi, ţinea perdeaua ridicată, absorbind spectacolul morţii care poartă în sine irezistibila-i atracţie câtă vreme moartea nu e descompunere, ci numai imobilitate, câtă vreme ea rămâne un mister şi nu-i încă dezgust.

Minutele se scurgeau; doamna de Villefort nu putea să dea drumul perdelei pe care o ţinea suspendată ca un giulgiu asupra capului Valentinei.

Plăti reveriei tributul: (de bună seamă că remuşcările sunt reveria crimei).

În momentul acela scăpărările veiozei se înteţiră.

Doamna de Villefort tresări auzind zgomotul şi dădu drumul perdelei.

În clipa aceea veioza se stinse şi camera fu cufundată într-o beznă înfricoşătoare.

În mijlocul beznei, pendula se trezi şi sună orele patru şi jumătate.

Înspăimântată de zguduirile succesive, otrăvitoarea ajunse bâjbâind la uşă şi intră în apartamentul ei cu sudoarea neliniştii pe frunte.

Întunericul mai ţinu două ceasuri.

Apoi, puţin câte puţin, o lumină alburie năpădi apartamentul, filtrându-se printre storuri; apoi puţin câte puţin, lumina crescu dând culoare şi formă obiectelor şi corpurilor.

În momentul acesta răsună pe scară tusea infirmierei şi femeia intră la Valentine cu o ceaşcă în mână.

Pentru un părinte, pentru un amant, prima privire ar fi fost hotărâtoare: Valentine era moartă; pentru salariată, Valentine nu era decât adormită.

— Bun, spuse apropiindu-se de masa de noapte, a băut o parte din doctorie, paharul e pe două treimi gol.

Se duse pe urmă la cămin, reaprinse focul, se aşeză în jilţ şi, deşi abia se dăduse jos din pat, profită de somnul Valentinei ca să mai doarmă câteva clipe.

O trezi pendula bătând orele opt.

Atunci, uimită de somnul îndărătnic în care rămânea fata, înfricoşată de braţul ce spânzura din pat, înaintă spre pat şi abia atunci remarcă buzele reci şi pieptul îngheţat.

Vru să readucă braţul lângă corp, dar braţul nu se supuse decât cu înţepeneala aceea înspăimântătoare care nu putea s-o înşele pe infirmieră.

Scoase un strigăt oribil.

Apoi, alergând la uşă:

— Ajutor! strigă ea: ajutor!

— Cum, ajutor? răspunse de la piciorul scării glasul domnului d'Avrigny.

Era ora când doctorul venea de obicei.

— Cum, ajutor? strigă glasul lui Villefort năpustindu-se din cabinetul său; doctore, n-ai auzit strigându-se după ajutor?

— Ba da, ba da; să urcăm, răspunse d'Avrigny, să urcăm repede la Valentine.

Dar, mai înainte ca medicul şi părintele să fi intrat, servitorii care se aflau la acelaşi etaj, în camere sau pe coridoare, pătrunseră şi văzând-o pe Valentine palidă, nemişcată în pat, înălţau mâinile la cer şi se clătinau de parcă ar fi fost loviţi de ameţeală.

— Chemaţi-o pe doamna de Villefort! treziţi-o pe doamna de Villefort strigă procurorul regal din uşa camerei în care nu îndrăznea parcă să intre.

Dar, în loc să răspundă, servitorii îl priveau pe domnul d'Avrigny care