— Şi ea! murmură el dându-i drumul. O, Doamne! Doamne! când ai să te saturi?

Villefort se năpusti în apartament.

— Ce spui? strigă el înălţând mâinile la cer. Doctore, doctore...

— Spun că Valentine a murit! răspunse d'Avrigny cu glas solemn şi cumplit în solemnitatea lui.

Domnul de Villefort se prăbuşi de parcă picioarele i-ar fi fost tăiate şi căzu cu capul pe patul Valentinei.

La auzul cuvintelor doctorului, la strigătele părintelui, servitorii buimăciţi fugiră cu exclamaţii înăbuşite; paşii lor precipitaţi se auziră pe scări şi pe coridoare, apoi o mare mişcare prin curţi şi zgomotul se stinse; de la primul până la ultimul, ei fugiseră din casa blestemată.

În momentul acela doamna de Villefort, cu braţul trecut pe jumătate prin capotul de dimineaţă, ridică perdeaua; rămase o clipă în prag, cu aerul că-i întreabă pe cei de faţă şi chemând în ajutorul său câteva lacrimi rebele.

Deodată făcu un pas sau, mai bine zis, un salt înainte, cu braţele întinse spre masă.

Îl văzu pe d'Avrigny plecându-se curios asupra mesei şi luând paharul pe care ea era sigură că l-a golit în timpul nopţii.

Paharul conţinea o treime, exact cât avusese când a aruncat conţinutul în cenuşă.

Spectrul Valentinei ridicat în faţa otrăvitoarei ar fi zguduit-o mai puţin.

Într-adevăr, era chiar culoarea băuturii pe care ea a turnat-o în paharul Valentinei şi pe care Valentine a băut-o. Era chiar otrava care nu poate înşela ochii domnului d'Avrigny şi pe care domnul d'Avrigny o priveşte atent: Dumnezeu a făcut, fără îndoială, o minune ca să rămână, în ciuda precauţiunilor asasinei, o urmă, o dovadă de denunţ al crimei.

Între timp, pe când doamna de Villefort rămăsese nemişcată ca statuia Teroarei, pe când Villefort, cu capul ascuns în păturile patului mortuar, nu vedea nimic în jurul său, d'Avrigny se apropie de fereastră ca să examineze bine cuprinsul paharului şi să guste un strop luat pe vârful degetului.

— Aha, murmură el, acum nu mai este brucină; să vedem ce o fi.

Alergă atunci la unul din dulapurile din camera Valentinei, dulap transformat în farmacie, şi, scoţând din caseta sa mică de argint un flacon de acid nitric, picură câţiva stropi în opalul lichidului care se schimbă numaidecât într-o jumătate de pahar de sânge viu.

— Aha! făcu d'Avrigny cu groaza judecătorului căruia i se arată adevărul, amestecată cu bucuria savantului căruia i se dezvăluie o problemă.

Doamna de Villefort se întoarse o clipă; ochii ei zvârliră flăcări, apoi se stinseră; căută, clătinându-se, uşa cu mâna şi dispăru.

În clipa următoare se auzi zgomotul îndepărtat al unui corp ce cădea pe parchet.

Dar nimeni nu luă seama. Infirmiera privea analiza chimică, Villefort stătea zdrobit.

Numai domnul d'Avrigny o urmărise pe doamna de Villefort din ochi şi remarcase ieşirea ei zorită.

Ridică perdeaua camerei Valentinei şi, străbătând cu privirea odaia lui Edouard, până în apartamentul doamnei de Villefort, o văzu pe aceasta lungită pe parchet.

— Du-te de-i dă ajutor doamnei de Villefort, spuse el infirmierei; doamna de Villefort se simte rău.

— Dar domnişoara Valentine? îngăimă aceasta.

— Domnişoara Valentine nu mai are nevoie de ajutor, spuse d'Avrigny, deoarece domnişoara Valentine a murit.

— A murit? a murit? suspină Villefort în paroxismul unei dureri cu atât mai sfâşietoare cu cât era nouă, necunoscută, neînchipuită pentru inima lui de bronz.

— Spuneţi că a murit? strigă al treilea glas; cine a spus că Valentine a murit?

Cei doi bărbaţi întoarseră capul şi-l zăriră în uşă pe Morrel, palid, descompus, înfricoşător.

Iată ce se întâmplase:

Morrel se înfăţişase la ora obişnuită prin portiţa care ducea la Noirtier.

Împotriva obiceiului, găsi poarta deschisă, astfel că nu mai avu nevoie să sune şi intră.

Aşteptă o clipă în vestibul, chemând un servitor care-l introducea la bătrânul Noirtier.

Dar nu răspunse nimeni; servitorii, dună cum ştiţi, părăsiseră casa.

Morrel nu avea în ziua aceea nici un motiv special de nelinişte: avea făgăduiala lui Monte-Cristo că Valentine va trăi şi, până atunci, făgăduiala fusese respectată cu credinţă. În fiecare seară contele îi dăduse veşti bune pe care a doua zi Noirtier le confirma.

Totuşi pustietatea i se păru ciudată; strigă a doua oară, a treia oară; aceeaşi linişte.

Atunci hotărî să urce.

Uşa lui Noirtier era deschisă ca toate celelalte.

Îl văzu din primul moment pe bătrân în jilţul lui, la locul obişnuit; ochii dilataţi păreau că exprimă o spaimă interioară, confirmată şi de paloarea bizară a chipului său.

— Cum vă simţiţi, domnule? întrebă tânărul nu fără o strângere de inimă.

— Bine, făcu bătrânul clipind din ochi; bine.

Dar înfăţişarea lui păru că devine şi mai neliniştită.

— Sunteţi frământat, continuă Morrel, aveţi nevoie de ceva? Vreţi să chem un servitor?

— Da, făcu Noirtier.

Morrel apucă şnurul soneriei; dar, cu toate că trase de aproape să-l rupă, nu veni nimeni.

Se întoarse spre Noirtier.

Paloarea şi neliniştea sporeau pe chipul bătrânului.

— Doamne! Doamne! de ce n-or fi venind? glăsui Morrel. O fi cineva bolnav în casă?

Ochii lui Noirtier părură pe punctul de-a ieşi din orbite.

— Dar ce aveţi? continuă Morrel. Mă speriaţi. Valentine! Valentine!

— Da! Da! făcu Noirtier.

Maximilien deschise gura să vorbească, dar limba nu putu să articuleze nici un sunet: se clătină şi se rezemă de perete.

Apoi întinse mâna spre uşă.

— Da, da, continuă bătrânul.

Maximilien se repezi pe scara cea mică pe care o parcurse din două salturi, în timp ce Noirtier părea că îl îndeamnă din ochi:

— Mai repede! mai repede!

Un minut îi ajunse tânărului să străbată mai multe camere, pustii ca şi restul casei şi să ajungă până la odaia Valentinei.

Nu avu nevoie să împingă uşa: era dată în lături.

Primul sunet pe care îl auzi, fu un suspin. Văzu ca printr-un nor o figură neagră, îngenuncheată şi pierdută într-un morman de rufărie albă. Teama, înfricoşătoarea teamă, îl ţintuia în prag.

Atunci auzi un glas spunând:

— Valentine a murit!

Şi un al doilea glas care, ca un ecou, răspundea:

— A murit! A murit!

Capitolul XXIX   Maximilien

Villefort se ridică, aproape ruşinat că a fost surprins în accesul durerii.

Profesiunea cumplită pe care o exercita de douăzeci şi cinci de ani izbutise să facă dintr-însul mai mult sau mai puţin decât un bărbat.

Privirea-i, buimăcită o clipă, se fixă asupra lui Morrel.

— Cine eşti dumneata, domnule, care uiţi că