— Pleacă, domnule, pleacă!

Dar Morrel rămânea neclintit; nu putea să-şi ia ochii de la spectacolul înfricoşător al patului mototolit şi al figurii palide, culcată într-însul.

— Pleacă, n-auzi? strigă Villefort în timp ce d'Avrigny înainta la rându-i ca să-l dea afară pe Morrel.

Acesta privi cu un aer rătăcit cadavrul, pe cei doi oameni, întreaga cameră, păru că ezită o clipă, deschise gura; apoi, negăsind nici un cuvânt pentru a răspunde, în ciuda roiului de idei fatale care-i năpădeau mintea, se întoarse, înfundându-şi mâinile în păr; astfel că Villefort şi d'Avrigny, abătuţi o clipă din gândurile lor, schimbară, după ce l-au petrecut din ochi, o privire care vroia să spună:

— Este nebun!

Dar, mai înainte de a se fi scurs cinci minute, auziră scara gemând sub o povară considerabilă, şi-l văzură pe Morrel care, cu o forţă supraomenească, ridicând în braţe jilţul lui Noirtier, îl aducea pe bătrân la primul etaj al casei.

Când ajunse în capul scării, Morrel depuse jilţul jos şi-l împinse repede până în camera Valentinei.

Întreaga operaţie fu executată cu puteri înzecite de exaltarea frenetică a tânărului.

Dar un lucru era cu deosebire înspăimântător; figura lui Noirtier, înaintând spre patul Valentinei, împins de Morrel, figura lui Noirtier în care inteligenţa îşi desfăşura toate resursele şi ai cărei ochi îşi adunau întreaga lor putere pentru a ţine locul celorlalte facultăţi.

De aceea chipul palid, cu privirea înflăcărată, fu pentru Villefort o apariţie înfricoşătoare.

Ori de câte ori se găsise în contact cu părintele său, se întâmplase ceva grozav.

— Uite ce au făcut din ea! strigă Morrel cu o mână rezemată încă de spătarul jilţului pe care-l împinsese până la pat şi cu cealaltă întinsă spre Valentine; uite, tată, uite!

Villefort se trase un pas înapoi, privindu-l cu uimire pe tânărul care-i era aproape necunoscut şi care îi spunea lui Noirtier tată.

În momentul acela tot sufletul bătrânului păru că trece în ochii care se injectau de sânge; apoi vinele gâtului se umflară, o culoare vânătă, asemănătoare aceleia care năpădeşte pielea epilepticului, îi acoperi gâtul, obrajii, tâmplele; nu-i lipsea acestei explozii interioare a întregii fiinţe decât un strigăt.

Strigătul ieşi, pentru a spune astfel, din toţi porii, înfricoşând prin muţenia sa, sfâşiind prin tăcerea sa.

D'Avrigny se repezi spre bătrân, dându-i să respire un revulsiv violet.

— Domnule, strigă atunci Morrel, apucând mâna ţeapănă a paraliticului, mi se pune întrebarea cine sunt şi cu ce drept mă găsesc aci... Dumneavoastră care ştiţi, spuneţi-le! spuneţi-le!

Şi glasul tânărului se stinse în suspine.

Respiraţia gâfâitoare zgâlţâia pieptul bătrânului. Părea că este în prada agitaţiei care precede agonia.

În sfârşit, lacrimile ţâşniră din ochii lui Noirtier care era mai fericit decât tânărul ce suspina fără să plângă. Deoarece capul nu se putea pleca, se închiseră ochii.

— Spuneţi, continuă Morrel cu voce sugrumată, spuneţi că eram logodnicul ei!

— Spuneţi că era prietena mea nobilă, singura mea iubire pe pământ! Spuneţi, spuneţi, spuneţi că acest cadavru îmi aparţine!

Şi, înfăţişând spectacolul cumplit al unei mari forţe care se zdrobeşte, tânărul căzu greoi în genunchi, dinaintea patului pe care degetele-i crispate îl încleştară cu violenţă.

Durerea era aşa de sfâşietoare încât d'Avrigny întoarse capul pentru a-şi ascunde emoţia, iar Villefort fără să mai ceară vreo explicaţie, atras de magnetismul care ne împinge spre cei ce au iubit fiinţele deplânse de noi, îi întinse tânărului mâna.

Dar Morrel nu vedea nimic; apucase mâna îngheţată a Valentinei şi, neizbutind să plângă, muşca păturile mugind.

Câtva timp nu se auzi în cameră decât concertul suspinelor, al imprecaţiilor şi al rugăciunii. Şi totuşi un zgomot le domina pe toate: respiraţia răguşită şi sfâşietoare care părea, cu fiece înghiţire de aer, că rupe în pieptul lui Noirtier unul din resorturile vieţii.

În sfârşit, mai stăpân decât toţi, după ce, pentru a spune astfel, cedase câtva timp lui Maximilien locul său, Villefort luă cuvântul.

— Domnule, îi spuse el lui Maximilien, spui că o iubeai pe Valentine; că erai logodnicul ei; nu cunoşteam iubirea aceasta, nu ştiam de legătura aceasta; şi totuşi eu, părintele ei, te iert; căci, precum văd, durerea dumitale e mare, reală şi adevărată.

De altminteri şi durerea mea e prea mare ca să mai rămână loc în inimă pentru mânie.

Dar, după cum vezi, îngerul pe care îl nădăjduiai a părăsit pământul: nu mai are ce face cu adoraţiile oamenilor, ea care, în momentul acesta, îl adoră pe Dumnezeu; ia-ţi deci rămas bun de la tristele rămăşiţe pe care ea le-a uitat printre noi; mai ia-i pentru ultima oară mâna pe care o aşteptai şi desparte-te de ea pentru totdeauna: Valentine nu mai are nevoie acum decât de preotul care s-o binecuvânteze.

— Te înşeli, domnule, strigă Morrel ridicându-se într-un genunchi, cu inima străbătută de o durere mai puternică decât toate celelalte pe care le simţise până atunci. Te înşeli; moartă, aşa cum a murit, Valentine are nevoie nu numai de un preot, dar şi de un răzbunător. Domnule de Villefort, dumneata trimite după preot, eu voi fi răzbunătorul.

— Ce vrei să spui, domnule? murmură Villefort tremurând.

— Vreau să spun, continuă Morrel, că în dumneata, domnule, sunt doi oameni. Părintele a plâns de ajuns, procurorul regal să-şi înceapă datoria!

Ochii lui Noirtier scânteiară; d'Avrigny se apropie.

— Domnule, continuă tânărul culegând din ochii tuturor sentimentele care se zugrăveau pe chipurile celor de faţă, ştiu ce spun şi ştii tot aşa de bine ca mine ce vreau să spun: Valentine a murit asasinată!

Villefort îşi coborî capul; d'Avrigny mai înaintă un pas; Noirtier făcu da din ochi.

— Domnule, continuă Morrel, în epoca în care noi trăim, o fiinţă, chiar dacă nu ar fi tânără, frumoasă, adorabilă cum era Valentine, o fiinţă nu dispare în mod violent din lume fără să se ceară socoteală pentru dispariţia ei.

— Haide, domnule procuror regal, adăugă Morrel cu vehemenţă crescândă, nu-ţi fie milă! Eu îţi denunţ crima, dumneata caută asasinul!

Şi ochii lui neînduplecaţi îl cercetau pe Villefort care, la rându-i, solicita cu privirea când pe Noirtier, când pe d'Avrigny.

Dar, în loc să găsească ajutor în părintele său şi în doctor, Villefort nu întâlni la ei decât o privire tot aşa de neînduplecată ca şi a lui Morrel.

— Da! făcu bătrânul.

—