— Domnule, replică Villefort încercând să lupte împotriva propriei sale emoţii, domnule, te înşeli; la mine nu se săvârşesc crime; mă loveşte fatalitatea, mă pune Dumnezeu la încercare; gândul este oribil; dar nimeni nu e asasinat.

Ochii lui Noirtier se învăpăiară, d'Avrigny deschise gura să vorbească.

Morrel întinse braţul, poruncind tăcere.

— Şi eu îţi spun că aci se ucide! strigă Morrel al cărui glas scăzu fără să piardă nimic din vibraţia lui cumplită.

Îţi spun că, în patru luni de zile, aceasta e a patra victimă.

Îţi spun că se mai încercase o dată, acum patru zile, otrăvirea Valentinei şi că încercarea a fost zădărnicită graţie precauţiilor domnului Noirtier.

Îţi spun că doza a fost dublată, sau că s-a schimbat felul otrăvii şi că, de data aceasta, încercarea a izbutit.

Îţi spun că dumneata ştii toate acestea la fel de bine, deoarece, domnule, te-a prevenit cineva şi ca medic şi ca prieten.

— Dar dumneata eşti în delir, domnule! spuse Villefort încercând zadarnic să se zbată din cercul în care se simţea prins.

— Sunt în delir? strigă Morrel. Ei bine, fac apel la domnul d'Avrigny.

Întreabă-l, domnule, dacă îşi mai aminteşte de cuvintele pe care le-a rostit în grădina dumitale, în grădina acestui palat, în seara morţii doamnei de Saint-Méran, atunci când dumneavoastră amândoi, crezându-vă singuri, discutaţi despre moartea aceea tragică în care fatalitatea despre care vorbeşti şi Dumnezeu pe care îl acuzi pe nedrept nu pot să aibă decât o vină: că l-au creat pe asasinul Valentinei!

Villefort şi d'Avrigny se priviră.

— Da, da, amintiţi-vă, spuse Morrel; cuvintele pe care le credeaţi încredinţate tăcerii şi singurătăţii au căzut în auzul meu. De bună seamă că, din seara aceea, văzând culpabila bunăvoinţă a domnului de Villefort pentru membrii familiei sale, ar fi trebuit să destăinuiesc totul autorităţii; n-aş mai fi complice, aşa cum sunt acum, al morţii tale, Valentine, scumpa mea Valentine! Dar complicele va deveni răzbunător. Această a patra crimă e flagrantă şi vădită în ochii tuturora, iar dacă părintele tău, Valentine, părintele tău te părăseşte ― îţi jur că eu voi urmări pe asasin.

Şi, de data aceasta ca şi cum natura s-ar fi înduioşat în sfârşit de făptura viguroasă, gata să se zdrobească prin propria ei forţă, ultimele cuvinte ale lui Morrel se stinseră în gâtlej. Tânărul izbucni în hohote, lacrimile atât de îndelung rebele ţâşniră din ochi, se prăbuşi şi căzu în genunchi, plângând, lângă palul Valentinei.

Atunci veni rândul lui d'Avrigny.

— Mă alătur şi eu, spuse el cu voce puternică, domnului Morrel pentru a cere pedepsirea crimei; căci inima mea se răzvrăteşte la gândul că bunăvoinţa mea laşă a încurajat asasinul.

— O, Doamne! Doamne! murmură Villefort nimicit.

Morrel înălţă capul, citind în ochii bătrânului care azvârleau o flacără supranaturală:

— Priviţi, priviţi; glăsui el; domnul Noirtier vrea să vorbească.

— Da, făcu Noirtier cu o expresie cu atât mai cumplită cu cât toate facultăţile bietului bătrân neputincios erau concentrate în privirea sa.

— Îl cunoaşteţi pe asasin? întrebă Morrel.

— Da, răspunse Noirtier.

— Şi ne veţi călăuzi! exclamă tânărul. Să ascultăm! Domnule d'Avrigny, să ascultăm!

Noirtier adresă nefericitului Morrel un zâmbet melancolic, unul din acele zâmbete blânde ale ochilor care o făcuseră de atâtea ori fericită pe Valentine şi îşi fixă atenţia.

Apoi, conducând, pentru a spune astfel, ochii interlocutorului său cu ai săi, îşi abătu privirile spre uşă.

— Vreţi să ies, domnule? exclamă îndurerat Morrel.

— Da, făcu Noirtier.

— Oh, fie-vă milă de mine, domnule!

Ochii bătrânului rămaseră fixaţi, fără înduplecare, spre uşă.

— Cel puţin voi putea să revin? întrebă Morrel.

— Da.

— Trebuie să ies singur?

— Nu.

— Pe cine să iau cu mine? Pe domnul procuror regal?

— Nu.

— Pe doctor?

— Da.

— Vreţi să rămâneţi singur cu domnul de Villefort?

— Da.

— Dar domnia sa va putea să vă înţeleagă?

— Da.

— O, fiţi pe pace, îl înţeleg foarte bine pe părintele meu! spuse Villefort aproape uşurat că ancheta se va face între patru ochi.

Şi, spunând cuvintele acestea cu expresia de uşurare pe care am semnalat-o, dinţii procurorului regal clănţăneau cu putere.

D'Avrigny îl luă pe Morrel de braţ şi îl trase în camera de alături.

Se aşternu atunci, în toată casa, o linişte mai adâncă decât aceea a morţii.

În sfârşit, după un sfert de ceas, se auzi un pas şovăitor şi Villefort apăru în pragul salonului unde d'Avrigny şi Morrel stăteau, ― unul cufundat în gânduri, celălalt sufocându-se.

— Veniţi, glăsui el.

Şi-i aduse lângă jilţul lui Noirtier.

Morrel se uită atunci cu atenţie la Villefort.

Figura procurorului regal era lividă; pete mari de culoarea ruginei îi brăzdau fruntea; între degete o pană răsucită scrâşnea, desfăcându-se în bucăţi.

— Domnilor, spuse el cu o voce gâtuită adresându-se lui d'Avrigny şi lui Morrel; domnilor, vă cer cuvântul de onoare că oribilul secret va rămâne îngropat între noi.

Ambii bărbaţi făcură o mişcare.

— Vă conjur! continuă Villefort.

— Dar... vinovatul? criminalul? asasinul? glăsui Morrel.

— Fii pe pace, domnule, se va face dreptate, spuse Villefort. Părintele meu mi-a destăinuit numele vinovatului; părintele meu e însetat de răzbunare ca şi dumneavoastră şi cu toate acestea el vă conjură ca şi mine să păstraţi secretul crimei.

— Nu-i aşa, tată?

— Da, făcu Noirtier cu hotărâre.

Morrel făcu o mişcare de groază şi de neîncredere.

— O, domnule! exclamă Villefort apucându-l pe Maximilien de braţ; dacă părintele meu, omul neînduplecat pe care îl cunoşti, îţi cere asta, e pentru că el ştie că Valentine va fi răzbunată cumplit.

— Nu-i aşa, tată?

Bătrânul făcu semn că da.

Villefort continuă:

— El mă cunoaşte şi i-am dat cuvântul. Prin urmare liniştiţi-vă, domnilor, trei zile vă cer, trei zile, adică mai puţin decât v-ar cere justiţia şi, peste trei zile, răzbunarea pe care o voi obţine de la ucigaşul copilei mele va înfiora până în adâncul inimii pe cei mai nepăsători dintre oameni.

— Nu-i aşa, tată?

Şi spunând cuvintele acestea, el scrâşnea din dinţi şi scutura mâna amorţită a bătrânului.

— Domnule Noirtier, tot ce făgăduieşte se va respecta? întrebă Morrel, în timp ce d'Avrigny întreba din ochi.

— Da, făcu Noirtier cu o privire de bucurie sinistră.

— Juraţi, domnilor, spuse Villefort împreunând mâinile lui d'Avrigny şi ale lui Morrel, juraţi că vă va fi milă de onoarea casei mele şi că îmi veţi lăsa mie grija să o răzbun.

D'Avrigny