se întoarse şi murmură un da foarte slab, dar Morrel îşi smulse mâna dintr-a magistratului, se repezi spre pat, îşi apăsă buzele pe buzele îngheţate ale Valentinei şi fugi cu geamătul lung al unui suflet care se îngroapă în deznădejde.

Am spus că toţi servitorii dispăruseră.

Domnul de Villefort fu deci nevoit să-l roage pe d'Avrigny să-şi asume intervenţiile aşa de numeroase şi de delicate pe care le impune moartea în oraşele mari şi mai cu seamă moartea însoţită de circumstanţe aşa de suspecte.

Era înfricoşător să vezi la Noirtier durerea fără mişcare, deznădejdea fără gesturi, lacrimile fără glas.

Villefort reintră în cabinetul său; d'Avrigny se duse la medicul primăriei care îndeplineşte funcţiunile de inspector al deceselor şi căruia i se spune cu un termen cam tare medicul morţilor.

Noirtier nu vru să se despartă de nepoata sa.

După o jumătate de oră, domnul d'Avrigny se înapoie cu confratele său; porţile de la stradă fuseseră închise şi, deoarece portarul dispăruse împreună cu ceilalţi servitori, se duse să deschidă Villefort.

Dar se opri pe palier; nu mai avea curaj să intre în camera mortuară.

Doctorii pătrunseră deci singuri până în odaia Valentinei.

Noirtier se afla lângă pat, palid ca moarta, nemişcat şi mut ca şi ea.

Medicul morţilor se apropie cu indiferenţa omului care îşi petrece jumătate din viaţă în apropierea cadavrelor, ridică pătura care o acoperea pe fată şi-i întredeschise numai buzele.

— Uite, biata fată este moartă de-a binelea, spuse d'Avrigny oftând.

— Da, răspunse laconic medicul dând drumul păturii care acoperea figura Valentinei.

Noirtier scoase un horcăit înăbuşit.

D'Avrigny se întoarse, ochii bătrânului scânteiau.

Bunul doctor înţelese că Noirtier cerea să-şi vadă copila; îl apropie din nou de pat şi, în timp ce medicul morţilor îşi muia în apă clorurată degetele care atinseseră buzele răposatei, dezvălui chipul calm şi palid care părea chipul unui înger adormit.

O lacrimă ivită în colţul ochiului lui Noirtier îl răsplăti pe bunul doctor.

Medicul morţilor redactă procesul-verbal pe colţul unei mese, în chiar camera Valentinei şi, după îndeplinirea acestei ultime formalităţi, ieşi însoţit de doctor.

Villefort îi auzi coborând şi se arătă în uşa cabinetului său.

Mulţumi în câteva cuvinte medicului şi întorcându-se spre d'Avrigny:

— Acum, spuse el, preotul.

— Ai vreun ecleziarh la care ţii în mod special pentru a se ruga la căpătâiul Valentinei? întrebă d'Avrigny.

— Nu, spuse Villefort, adu-l pe cel mai apropiat.

— Cel mai apropiat, glăsui medicul morţilor, e un abate italian care s-a mutat în casa de alături. Vreţi să-l înştiinţez, în trecere?

— D'Avrigny, spuse Villefort, însoţeşte-l te rog pe domnul.

— Uite cheia ca să poţi intra şi ieşi după voie.

— Adu-l pe preot şi introdu-l în camera bietei mele copile.

— Doreşti să-i vorbeşti, prietene?

— Doresc să fiu singur. Mă vei scuza, nu-i aşa? Un preot e dator să înţeleagă toate durerile, chiar durerea paternă.

Şi, dându-i lui d'Avrigny un passe-partout, domnul de Villefort salută încă o dată pe doctorul străin şi reintră în cabinetul său unde se aşeză la lucru.

Pentru anumite structuri, lucrul e remediul tuturor durerilor.

În momentul când coborau în stradă zăriră un om îmbrăcat cu o sutană, care stătea în pragul porţii vecine.

— Uite-l pe cel despre care îţi vorbeam, spuse medicul morţilor lui d'Avrigny.

D'Avrigny se adresă ecleziarhului:

— Domnule, îi spuse el, aţi fi dispus să faceţi un mare serviciu unui părinte nefericit care şi-a pierdut fiica, adică domnului procuror regal Villefort?

— Da, ştiu, domnule, răspunse preotul cu un accent italienesc foarte pronunţat: moarta e în casa ei.

— În cazul acesta nu mai am nevoie să vă comunic ce anume serviciu îndrăzneşte să aştepte de la dumneavoastră.

— Eram pe punctul de a mă oferi eu, domnule, glăsui preotul; misiunea noastră e de a merge în întâmpinarea îndatoririlor.

— E o fată.

— Da, ştiu, am aflat de la servitorii pe care i-am văzut părăsind casa. Am ştiut că se numea Valentine; şi m-am şi rugat pentru ea.

— Vă mulţumesc, domnule, vă mulţumesc, glăsui d'Avrigny; şi deoarece aţi început să exercitaţi sfântul dumneavoastră rol, vă rog să-l continuaţi. Poftiţi la căpătâiul moartei şi o familie întreagă, îndoliată, vă va fi recunoscătoare.

— Mă duc, domnule, răspunse abatele şi îndrăznesc să spun că niciodată o rugăciune nu va fi fost mai fierbinte decât a mea.

D'Avrigny îl luă pe abate de mână şi, fără să dea ochii cu Villefort, care stătea zăvorât în cabinetul său, îl conduse până în camera Valentinei al cărei corp cioclii aveau să-l ia în primire abia în noaptea următoare.

Când a intrat în cameră, privirea lui Noirtier a întâlnit-o pe-a abatelui şi, fără îndoială, a citit într-însa ceva deosebit căci nu şi-a mai luat ochii de la ea.

D'Avrigny recomandă preotului nu numai pe moartă dar şi pe bătrân, iar preotul făgădui că va avea pentru Valentine rugăciuni şi pentru Noirtier îngrijiri.

Abatele se angajă solemn şi, probabil, pentru a nu mai fi deranjat în rugăciunile sale şi pentru ca nici Noirtier să nu mai fie deranjat în durerea sa, zăvorî îndată după plecarea domnului d'Avrigny nu numai uşa prin care doctorul ieşise, dar şi uşa care ducea la doamna de Villefort.

 

 

Capitolul XXX   Semnătura Danglars

 

 

Ziua următoare se arătă tristă şi înnorată.

Cioclii îşi îndepliniseră în timpul nopţii meseria funebră şi cususeră corpul depus pe pat în giulgiul care drapează pe cei răposaţi, împrumutându-le ― orice s-ar spune despre egalitate în faţa morţii ― o ultimă mărturie a luxului pe care-l iubeau în viaţă.

Giulgiul nu era altceva decât o bucată de splendidă mătase pe care fata o cumpărase cu cincisprezece zile mai înainte.

Seara, câţiva oameni chemaţi în mod special îl transportaseră pe Noirtier din camera Valentinei într-a lui; împotriva oricărei aşteptări, bătrânul nu se împotrivise de loc.

Abatele Busoni veghease până în zori, iar în zori se retrăsese la el fără să cheme pe nimeni.

Pe la opt dimineaţa se înapoiase d'Avrigny; îl întâlnise pe Villefort care se ducea la Noirtier şi îl însoţise ca să afle cum a petrecut bătrânul noaptea.

Îl găsiră în jilţul mare care îi servea de pat, dormind un somn blând şi zâmbitor.

Se opriră amândoi, uimiţi, în prag.

— Uite cum natura ştie să aline cele mai crâncene dureri, îi spuse d'Avrigny lui Villefort care îşi privea părintele adormit; desigur nu se va putea