— Da şi ai dreptate, răspunse Villefort cu mirare; doarme şi e un lucru ciudat, căci nemulţumirea cea mai mică îl ţine de obicei treaz nopţi în şir.

— L-a răpus durerea, glăsui d'Avrigny.

Trecură amândoi îngânduraţi în cabinetul procurorului regal.

— Uite, eu n-am dormit, spuse Villefort arătând lui d'Avrigny patul intact; pe mine durerea nu mă răpune şi, de două nopţi, nu m-am culcat; în schimb, uită-te la biroul meu; am scris în aste două zile şi două nopţi, am cercetat dosarul, am adnotat actul de acuzare al asasinului Benedetto... O, muncă! muncă! Pasiunea, bucuria, furia mea, tu îmi dobori toate durerile!

Şi strânse convulsiv mâna lui d'Avrigny.

— Ai nevoie de mine? întrebă doctorul.

— Nu, spuse Villefort; întoarce-te, însă, te rog, la unsprezece; la prânz are loc... plecarea... O, Doamne, biata mea copilă! biata mea copilă!...

Şi redevenind om, procurorul regal ridică ochii la cer şi scoase un suspin.

— Vei sta în salonul de recepţie?

— Nu, am un văr care se însărcinează cu această tristă onoare. Eu voi lucra, doctore; când lucrez, totul dispare.

Într-adevăr, doctorul nici nu ajunsese bine la uşă şi procurorul regal se apucase din nou de lucru.

Pe peron, d'Avrigny întâlni ruda despre care îi vorbise Villefort, un personaj neînsemnat în povestirea de faţă ca şi în familie, una dintre făpturile sortite să joace, de când se nasc, rolul de utilitate în lume.

Era punctual, îmbrăcat în negru, avea un zăbranic pe braţ şi venise la vărul său cu o figură pe care şi-o compusese, pe care îşi propusese s-o păstreze câtă vreme va fi nevoie şi s-o părăsească apoi.

La unsprezece trăsurile funebre huruiră pe caldarâmul curţii, iar strada din foburgul Saint-Honoré se umplu de murmurele gloatei, deopotrivă ahtiată după bucuriile sau doliul bogaţilor şi care aleargă la o înmormântare pompoasă cu aceeaşi grabă ca şi la o nuntă de ducesă.

Puţin câte puţin, salonul mortuar se umplu şi sosiră mai întâi câteva din vechile noastre cunoştinţe, adică Debray, Château-Renaud, Beauchamp, apoi toate figurile ilustre ale parchetului, literaturii şi armatei; căci domnul de Villefort ocupa, nu atât prin poziţia sa socială, cât prin meritu-i personal, unul din primele ranguri în societatea pariziană.

Vărul stătea în prag şi introducea pe toată lumea, iar pentru indiferenţi era o mare uşurare ― trebuie să spunem ― de a vedea acolo o figură nepăsătoare, care nu pretindea musafirilor o fizionomie mincinoasă sau lacrimi false, aşa cum ar fi făcut un părinte, un frate sau un logodnic.

Cei care se cunoşteau se chemau din ochi şi se strângeau în grupuri.

Unul din aceste grupuri era compus din Debray, Château-Renaud şi Beauchamp.

— Biata fată! spuse Debray, plătind, aşa cum fiecare făcea de altminteri, fără să vrea, un tribut, durerosului eveniment; biata fată, aşa de bogată şi de frumoasă! Ţi-ai fi putut închipui, Château-Renaud, când am venit ― cât e de atunci? trei săptămâni sau o lună cel mult ca să semnăm contractul care n-a fost semnat?

— Pe legea mea, nu! spuse Château-Renaud.

— O cunoşteai?

— Am vorbit o dată sau de două ori cu ea, la balul doamnei de Morcerf; mi se părea încântătoare, deşi cam melancolică. Unde e mama vitregă? ştii?

— S-a dus să-şi petreacă ziua cu soţia domnului acesta care ne primeşte.

— Cine e ăsta?

— Care?

— Domnul care ne primeşte. Un deputat?

— Nu, spuse Beauchamp; sunt condamnat să-i văd pe onorabilii noştri în fiecare zi, dar mutra lui îmi este necunoscută.

— Ai vorbit despre moartea aceasta în ziarul dumitale?

— Nu am scris eu articolul, dar s-a vorbit; mă îndoiesc că va fi pe placul domnului de Villefort. Se spune, mi se pare, că dacă în altă parte decât în casa domnului procuror regal se înregistrau patru decese succesive, domnul procuror regal s-ar fi alarmat cu siguranţă mai mult.

— De altminteri, glăsui Château-Renaud, doctorul d'Avrigny, care e medicul mamei mele, pretinde că domnul de Villefort e foarte disperat.

— Dar pe cine cauţi, Debray?

— Caut pe domnul de Monte-Cristo, răspunse tânărul.

— L-am întâlnit pe bulevard, când veneam aci. Cred că se ducea la bancherul lui, spuse Beauchamp.

— La bancherul lui? Bancherul lui nu e Danglars? întrebă Château- Renaud pe Debray.

— Mi se pare că da, răspunse secretarul intim uşor tulburat; dar nu lipseşte numai domnul de Monte-Cristo; nu-l văd nici pe Morrel.

— Morrel? Ce, îi cunoştea? întrebă Château-Renaud.

— Cred că fusese prezentat numai doamnei de Villefort.

— N-are a face, ar fi trebuit să vină, glăsui Debray; despre ce o să vorbească el astă-seară? Înmormântarea este evenimentul zilei. Sst, să tăcem! Uite că domnul ministru al justiţiei şi cultelor se simte obligat să ţină micul său speech vărului înlăcrimat.

Şi tinerii se apropiară de uşă ca să audă micul speech al domnului ministru al justiţiei şi cultelor.

Beauchamp spusese adevărul; răspunzând invitaţiei mortuare, el îl întâlnise pe Monte-Cristo, care se îndrepta, la rându-i, spre palatul Danglars din strada Chaussée-d'Antin.

Bancherul zărise de la fereastră trăsura contelui intrând în curte şi venise în întâmpinarea lui cu un chip întristat, dar amabil.

— Conte, vii să-mi exprimi condoleanţele dumitale, spuse el întinzând mâna lui Monte-Cristo. Într-adevăr, nenorocirea şi-a făcut cuibul în casa mea; aşa de mult încât, când te-am zărit, mă întrebam dacă nu cumva am dorit nenorocirea bieţilor Morcerfi, ceea ce ar fi justificat proverbul: cine sapă groapa altuia, cade el în ea. Pe cuvântul meu de onoare, nu doream răul lui Morcerf, era poate cam trufaş pentru un om pornit de jos, ca mine, datorând totul sieşi, ca mine; dar fiecare cu metehnele lui. Eh, conte, oamenii din generaţia noastră... Dar iertaţi-mă, dumneavoastră nu sunteţi din generaţia noastră, sunteţi un bărbat tânăr... Oamenii din generaţia noastră nu sunt fericiţi anul acesta: dovadă, procurorul regal puritan, dovadă Villefort care şi-a pierdut acum şi fiica. Recapitulează prin urmare: Villefort, precum spuneam, pierzându-şi în chip ciudat întreaga familie; Morcerf dezonorat şi ucis; eu, acoperit de ridicol din cauza mârşăviei acelui Benedetto şi apoi...

— Apoi ce? întrebă contele.

— O, nu ştii încă?

— O nouă nenorocire?

— Fiica mea...

— Domnişoara Danglars?

— Eugénie ne-a părăsit.

— O, ce tot îmi spui?

— Adevărul, dragă conte. Cât de fericit eşti dumneata că nu ai nici nevastă, nici copii!

—