— O, da!

— Şi spui că domnişoara Eugénie...

— N-a putut să suporte ruşinea pe care ne-a făcut-o mizerabilul şi mi-a cerut permisiunea de a pleca în călătorie.

— Şi a plecat?

— Noaptea trecută.

— Cu doamna Danglars?

— Cu o rudă... Cu toate acestea o pierdem pe scumpa Eugénie; căci cu firea pe care i-o cunosc, mă îndoiesc că va mai accepta să se înapoieze vreodată în Franţa.

— Ce vrei, scumpe baroane? glăsui Monte-Cristo; necazuri de familie, necazuri care ar fi zdrobitoare pentru un nevoiaş al ― cărui copil ar însemna pentru el întreaga avuţie, dar suportabile pentru un milionar. Orice ar spune filozofii, oamenii practici le vor da totdeauna o dezminţire în această privinţă: banul consolidează în multe împrejurări; şi de bună seamă că dumneata vei fi mai repede consolat decât oricine altul, dacă admiţi virtutea acestui balsam suveran; dumneata, regele finanţei, punctul de intersecţie al tuturor puterilor.

Danglars aruncă o privire piezişă contelui ca să vadă dacă îşi bătea joc, sau dacă vorbea serios.

— Da, glăsui el, de bună seamă că dacă averea consolează, se poate să fiu şi eu consolat: sunt bogat.

— Aşa de bogat, dragă baroane, încât averea dumitale seamănă cu piramidele; cei care ar vrea s-o dărâme nu îndrăznesc; cei care ar îndrăzni, nu pot.

Danglars zâmbi de încrezătoarea bonomie a contelui.

— Aceasta îmi aduce aminte, spuse el, că în momentul când aţi intrat eram pe cale să fac cinci bonuri mici; semnasem două; îmi daţi voie să le fac şi pe celelalte trei?

— Fă-le, dragă baroane, fă-le!

Urmă o clipă de tăcere, în răstimpul căreia se auzi scârţâind pana bancherului, în timp ce Monte-Cristo privea ciubucurile aurite ale plafonului.

— Bonuri spaniole, întrebă Monte-Cristo, bonuri din Haiti, sau bonuri din Neapole?

— Nu, spuse Danglars râzând cu râsul său suficient, bonuri la purtător, bonuri asupra Băncii Franţei. Priveşte, domnule conte, adăugă el, dumneata care eşti împăratul finanţei aşa cum eu sunt rege, ai văzut multe petice de hârtie de mărimea asta valorând fiecare câte un milion?

Monte-Cristo luă în mână, ca pentru a le cântări, cele cinci petice de hârtie pe care Danglars i le prezenta cu îngâmfare şi citi:

"Rog pe domnul regent al Băncii să plătească la ordinul meu, din fondurile depuse de mine, suma de un milion, valoare în cont.

Baron Danglars"

— Unul, două, trei, patru, cinci! exclamă Monte-Cristo. Cinci milioane! Drace!

— Aşa fac eu afacerile, spuse Danglars.

— E minunat, dacă mai cu seamă ― cum nu mă îndoiesc ― suma este plătită imediat.

— Va fi, spuse Danglars.

— E frumos să ai un astfel de credit; la drept vorbind, numai în Franţa se văd astfel de lucruri. Cinci petice de hârtie valorând cinci milioane; trebuie să vezi ca să crezi.

— Te îndoieşti?

— Nu.

— Spui asta cu un accent... Uite, fă-ţi o plăcere: însoţeşte-l pe funcţionarul meu la bancă, şi-l vei vedea ieşind cu bonuri de tezaur pentru suma aceasta.

— Nu, glăsui Monte-Cristo îndoind cele cinci bilete, lucrul este prea curios, astfel că voi face experienţa singur. Creditul meu la dumneata era de şase milioane; am luat nouă sute de mii de franci; îmi mai datorezi cinci milioane o sută de mii de franci. Iau aceste cinci petice de hârtie pe care le socotesc bune, deoarece poartă semnătura dumitale, şi-ţi dau o recipisă generală de şase milioane care lichidează contul nostru. O pregătisem dinainte, căci trebuie să-ţi spun că am astăzi foarte mare nevoie de bani.

Şi Monte-Cristo puse mâna cu cele cinci hârtii în buzunar, în timp ce, cu cealaltă, întindea bancherului recipisă.

Fulgerul să fi căzut la picioarele lui Danglars şi nu l-ar fi zdrobit cu o înfricoşare mai mare.

— Cum? îngăimă el. Cum, domnule conte, iei banii? Pardon, pardon, datorez banii aceştia spitalelor, ei sunt un depozit şi făgăduisem că-l plătesc în dimineaţa asta.

— A, se schimbă lucrul! glăsui Monte-Cristo. Nu ţin neapărat la aceste cinci bilete; plăteşte-mi în alte valori; le luasem de curiozitate ca să pot spune lumii că, fără vreun aviz, fără să mi se ceară măcar un termen de cinci minute, casa Danglars mi-a plătit cinci milioane bani gheaţă. Ar fi fost deosebit! Poftim valorile; îţi repet însă, dă-mi altele.

Şi întindea cele cinci efecte lui Danglars care, livid, întinse mâna, aşa cum vulturul întinde gheara printre gratiile cuştii ca să reţină carnea ce i se răpeşte.

Deodată îşi luă seama, făcu o sforţare violentă şi se stăpâni.

Pe urmă zâmbi, iar trăsăturile chipului său descompus se rotunjiră puţin câte puţin.

— La drept vorbind, spuse el, recipisa dumitale tot bani înseamnă.

— O, da! Iar dacă ai fi la Roma, casa Thomson şi French n-ar face mai multe dificultăţi, plătindu-ţi pe baza recipisei mele, decât ai făcut dumneata.

— Pardon, domnule conte, pardon.

— Pot deci să păstrez banii?

— Da, spuse Danglars ştergându-şi sudoarea care răsărea la rădăcina părului său; păstrează-i, păstrează-i.

Monte-Cristo băgă din nou cele cinci bilete în buzunar cu expresia aceea intraductibilă care vrea să spună:

— Gândeşte-te, dacă îţi pare rău, mai este timp.

— Nu, declară Danglars, nu. Păstrează semnăturile mele. Ştii însă că nimic nu e mai formalist decât un om de bani; destinam suma aceasta spitalelor şi mi s-ar fi părut că le jefuiesc nedându-le-o chiar pe aceasta, ca şi cum un taler nu ar valora tot atât cât şi altul. Scuză-mă.

Băgă bonurile în portmoneu.

— Te scuz şi le iau, răspunse Monte-Cristo cu graţie.

— Mai avem însă o sumă de o sută de mii de franci, spuse Danglars.

Şi începu să râdă, zgomotos, dar nervos.

— O, un fleac! glăsui Monte-Cristo. De bună seamă că schimbul se apropie de suma aceasta. Păstreaz-o şi vom fi chit.

— Conte, vorbeşti serios? întrebă Danglars.

— Eu nu râd niciodată cu bancherii, replică Monte-Cristo cu o seriozitate care se apropia de impertinenţă.

Şi se îndreptă spre uşă, exact în momentul când valetul anunţa:

— Domnul de Boville, perceptorul general al spitalelor.

— Se pare că am venit la timp ca să am favoarea semnăturilor dumitale, care sunt disputate, spuse Monte-Cristo.

Danglars se îngălbeni încă o dată şi se grăbi să-şi ia rămas bun de la conte.

Contele de Monte-Cristo schimbă un salut ceremonios cu domnul de Boville, care stătea în picioare în salonul de aşteptare şi care, după ieşirea domnului de