mâinile în buzunare după ce mai întâi suflase în ele pentru a le încălzi. Cu tuburile astea, e nevoie de mai puţine avioane, şi deci mai puţini piloţi care îşi riscă viaţa.

Susan nici nu-şi putea imagina porumbeii înghesuiţi în tuburi ca nişte proiecte inginereşti. Ei nu erau nişte bucăţi de hârtie protejate să nu se şifoneze.

Erau porumbei! Porumbeii ei frumoşi, inteligenţi, loiali. Făpturile astea devotate puteau fi singura şansă a Marii Britanii de a şti ce făcea inamicul dincolo de Canalul Mânecii, iar ei erau trataţi precum o corespondenţă de mâna a doua. Îi venea să calce în picioare tuburile, să le facă bucăţi şi să le pună pe foc în soba bunicului.

În timp ce privea la stiva de tuburi, mintea îi lucra nebuneşte. I-au spus totul soldatului? Tuburile astea funcţionau? Oare s-au deschis toate paraşutele? Susan s-a cutremurat. Când şi-a amintit cum o liniştise mai demult Ollie că porumbeii aveau să ajungă teferi pe pământul francez, şi-a dorit să fie iar lângă ea.

I-a urmărit pe soldaţi cum descarcă tuburile până la ultimul şi pleacă apoi, lăsând în urmă făgaşe adânci în noroi. Când s-a întors spre Bertie, a văzut că era roşu la faţă şi îşi încleştase mâinile.

— Te simţi bine? l-a întrebat.

— Militarii ăştia o să ducă misiunea de râpă, a spus el, în timp ce ieşea din curte.

— Unde te duci?

— Să-mi dezmorţesc picioarele.

— Ia-ţi bastonul.

Bertie a clătinat din cap şi a pornit spre câmp târându-şi picioarele.

Susan bănuia că se îndrepta spre saivan. Bunicul ţinea mult la oile sale, pe care le creştea doar pentru a le tunde lâna. Behăitul oilor, deşi nu atât de plăcut ca uguitul porumbeilor, părea să-l liniştească de fiecare dată. Şi întrucât hulubăriile erau acum pline ochi cu tuburi de carton şi paraşute care-l scoteau din sărite, momentele petrecute alături de animale îl ajutau să uite de Operaţiunea Columba, fie şi pentru scurt timp.

Toată dimineaţa, Susan şi-a făcut de lucru ocupându-se de porumbei. Le-a împrăştiat grăunţe. Le-a umplut vasele cu apă. A examinat puiandrii. Ba chiar a reparat scândurile rupte dintre boxe. Orice, numai ca să-şi ţină mintea ocupată.

După ce a terminat de măturat, s-a dus în casă şi a pregătit prânzul, chiar dacă nu era altceva decât ovăz fiert, rămas de dimineaţă, amestecat cu bucăţi de nap veşted. Când a pus mâncarea pe masă, a văzut că era ora două, cam târziu pentru un prânz, mai ales că soarele urma să apună în câteva ore. S-a dus aşadar după Bertie, sperând că se bucurase de scurtul răgaz de singurătate. Când a intrat pe păşune, turma de oi, îngrămădită pe unul dintre puţinele petice de iarbă rămase, a început să se împrăştie. Atunci a văzut ceva ce i-a tăiat răsuflarea.

Un pantof. O gleznă. Îi venea să urle. S-a împiedicat şi s-a prăbuşit pe pământ. S-a chinuit să se ridice, dar s-a împiedicat iar în poalele fustei şi a căzut în genunchi. Oile s-au risipit. Atunci l-a văzut – prăvălit cu faţa în trifoi, înconjurat de mieii care behăiau.

Capitolul 34 AIRAINES, FRANŢA

— Locotenentul nu te place, a spus Madeleine, în timp ce se îndrepta spre şopron împreună cu Ollie, şi cu Louis în urma lor.

Ollie s-a uitat înapoi spre casă. Louis, mângâiat de Madeleine pe bot, a început să grohăie.

— E supărat fiindcă s-a trezit cu tine în avion?

Tânărul a deschis uşa şopronului.

— Să zicem că nu se dă în vânt după americani.

A scos-o cu grijă pe Ducesa, ghemuită în legătura lui pentru umăr, apoi a pus-o în cuşca pe care o ascunsese după un maldăr de paie. Ducesa a închis ochii, părând obosită, apoi şi-a vârât căpşorul sub aripă. El s-a ridicat în picioare, cu glezna încă umflată şi dureroasă, şi s-a întors spre Madeleine.

— Mai ales după americanii care pocnesc un ofiţer.

Madeleine a râs. În piept i s-a auzit un hârâit.

— Pentru o femeie?

El a dat din cap că da.

— Susan?

— Cred că ai putea să ghiceşti în palmă, Madeleine.

Ollie a băgat un deget în cuşcă pentru a cerceta piciorul Ducesei, întrebându-se cum de n-a fost în stare să prindă tubul ca lumea. Cu ce să prind mesajul acum? Sfoară? Sârmă? Bandă?

— Ai vreo idee unde găsesc un tub pentru Ducesa?

Madeleine s-a gândit puţin, apoi a privit afară.

— Oui.

Ollie s-a mutat de pe un picior pe altul. Gheata îi strângea glezna umflată.

— Unde?

— O oră de drum prin pădure, a spus Madeleine. Mă întorceam cu Louis de la cules de trufe, când am văzut paraşutele voastre căzând din cer.

— Cum ajung acolo?

— E prea periculos, a spus Madeleine. Wehrmacht are patrule şi Luftwaffe un aerodrom. O să te găsească imediat.

— Cu hainele mele, o să mă pierd printre tufişuri, a spus el.

— Cu engleza ta, o să te împuşte.

Ollie a înghiţit în sec.

— Trebuie să-ncerc. Avem nevoie de încă un tub. Iar dacă sunt mai mulţi porumbei, îi folosim să trimitem acasă informaţii.

Madeleine a ezitat, apoi a spus:

— Cel mai bine e să mergi noaptea.

Ollie a clătinat din cap.

— Nu pot folosi lanterna, aşa că şansele să găsesc o cuşcă pe întuneric sunt aproape zero. În afară de asta, porumbeii, dacă nu sunt găsiţi, nu mai rezistă mult. E frig şi nu au apă.

Madeleine şi-a cules o scamă de pe jerseu.

— Lui Boar să-i spui c-ai încercat să mă opreşti, dar eu am insistat să arunc o privire în jur, a spus Ollie.

Femeia şi-a încrucişat braţele şi a lăsat privirea în jos.

Ollie i-a pus mâna pe umăr.

— N-am de gând să mă las prins. Dar dacă pun mâna pe mine n-o să le spun niciodată că m-ai ajutat.

— Să mergi