în rover sau în remorcă. Nu sunt ca acumulatorii roverului; nu sunt mici sau portabile. Sunt destul de ușoare, dar și destul de mari. E posibil să trebuiască să le prind de carcasa exterioară, ceea ce mi-ar ocupa din spațiul de stocare pentru celulele solare.

O sută de kilometri într-o zi solară e destul de optimist. Dar să zicem că pot să fac 90 de kilometri per zi solară, cu oprire la fiecare a cincea zi ca să recuperez oxigen. Aș ajunge acolo în patruzeci și cinci de zile solare. Asta ar fi ca lumea!

În altă ordine de idei, mi-am dat seama că probabil cei de la NASA fac pe ei de frică. Mă supraveghează prin sateliți și nu m-au văzut ieșind din habitat de șase zile. Acum că sunt mai bine cu spatele, e timpul să le las câteva rânduri.

Am ieșit să fac o EVA. De data asta, având grijă cum târam pietrele, am scris un mesaj în codul Morse: „ACCIDENTAT SPATELE. ACUM MAI BINE. CONTINUI MODIFICĂRI ROVER”.

Suficientă muncă fizică pentru astăzi. Nu vreau să exagerez.

Cred c-o să fac o baie.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 208

Azi a venit vremea să fac experimente cu panourile.

Mai întâi am pus habitatul pe consum mic: fără lumini interne, toate sistemele neesențiale oprite, toată încălzirea internă suspendată. Oricum o să fiu afară cea mai mare parte a zilei.

Pe urmă am desprins douăzeci și opt de panouri din ferma solară și le-am târât la rover. Am petrecut patru ore stivuindu-le în toate felurile. Bietul rover arăta precum camionul mitocanilor din Beverly Hills. N-a mers nimic din ce-am făcut.

Singurul mod în care le-aș fi putut pune pe toate douăzeci și opt pe acoperiș ar fi fost să fac stive mari, care ar fi căzut la prima curbă. Dacă le-aș fi legat la un loc, ar fi căzut în bloc. Dacă aș fi găsit o soluție să le fixez perfect de rover, acesta s-ar fi răsturnat. Nici măcar nu m-am chinuit să fac un test. Era evident după cum arăta și n-am vrut să sparg ceva.

Încă n-am scos bucata de carcasă de pe remorcă. Jumătate din găuri sunt date, dar nu m-am hotărât ce-o să fac. Dac-o las acolo, aș avea patru stive de câte șapte celule. Ar merge. E ce-am făcut pentru călătoria până la Pathfinder, dar pe două rovere.

Problema e că am nevoie de gaura aia. Regulatorul trebuie să stea în zona presurizată și e prea mare ca să încapă în rover. În plus, oxigenatorul trebuie să stea într-o zonă presurizată cât funcționează. N-am nevoie de el decât o dată la cinci zile solare, dar ce-aș face eu în ziua aceea? Nu, trebuie să fac gaura.

Așa cum e acum, pot să stivuiesc douăzeci și unu de panouri. Am nevoie de spațiu pentru celelalte șapte. Nu se pot duce decât într-un singur loc: pe părțile laterale ale roverului și ale remorcii.

Una din modificările mele anterioare au fost „coburii” atârnați peste rover. O parte ținea acumulatorul suplimentar (furat de la ceea ce a devenit acum remorca), iar cealaltă parte era plină de pietre pe post de contragreutate.

De data asta n-o să mai am nevoie de ele. Pot să pun al doilea acumulator la loc la remorcă, de unde l-am luat. De fapt, o să mă scape de frecușul unei EVA zilnice în toiul călătoriei, ca să mut cablurile. Când cele două rovere sunt legate, împart resursele, inclusiv electricitatea.

I-am dat bătaie și am reinstalat acumulatorul remorcii. Mi-a luat două ore, dar am scăpat de asta. Am scos „coburii” și i-am pus deoparte. S-ar putea să-mi folosească mai încolo. Dacă am învățat ceva din șederea mea la Clubul Marte, este că orice poate fi folositor.

Eliberasem laturile roverului și ale remorcii. După ce m-am zgâit la ele o vreme, am găsit soluția.

O să fac suporturi în L care să iasă de sub șasiuri, cu latura scurtă în sus. Două suporturi pe fiecare latură, ca să formeze un raft. Aș putea să pun panourile pe raft și să le reazem de rover. Apoi le-aș lega de carcasă cu funie.

Ar fi patru „rafturi” în total, două pe rover și două pe remorcă. Dacă suporturile ies suficient în afară ca să încapă două panouri, aș putea stoca astfel opt panouri suplimentare. Asta mi-ar aduce chiar un panou mai mult decât planificasem.

O să fac rafturile astea și o să le instalez mâine. Aș fi făcut-o de azi, dar s-a întunecat și mi-e lene.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 209

Frig noaptea trecută. N-am mai pus celulele solare la loc în fermă, așa că a trebuit să las habitatul la consum mic. Am pornit din nou încălzirea (nu sunt nebun), dar am setat temperatura internă la 1°C ca să economisesc energie. Trezindu-mă în frig m-a cuprins o nostalgie surprinzătoare. În definitiv, am crescut în Chicago.

Dar nostalgia nu durează prea mult. Am promis că termin suporturile azi, ca să pot pune la loc panourile în fermă. Pe urmă să pot porni naibii din nou încălzirea.

M-am îndreptat spre sistemul de lonjeroane de aterizare al VAM-ului. Cea mai mare parte a VAM-ului e făcută din compozit, dar lonjeroanele trebuie să absoarbă șocul aterizării. Metalul a fost soluția.

Am adus un lonjeron în habitat, ca să mă scutesc de chinul lucrului într-un costum pentru EVA. Era o structură de fâșii metalice prinse la un loc cu șuruburi. Am dezasamblat-o.

Pentru modelarea suporturilor era nevoie de un ciocan și… ei bine, doar de atât. N-ai nevoie de multă precizie ca să faci un „L”.

Aveam nevoie de găuri prin care să treacă șuruburile. Din fericire, sfredelul meu „ucigaș de Pathfinder” a rezolvat rapid treaba asta.

Mi-am făcut griji c-o să fie greu să prind suporturile pe șasiul roverului, dar s-a dovedit a fi ușor. Șasiul se poate scoate. După ceva sfredelit și șurubărit, suporturile erau fixate de șasiu și șasiul montat înapoi la rover. Am repetat procesul pentru remorcă. Notă importantă – șasiul nu este