"La 9 noiembrie, între orele 10 şi 11 ale dimineţii mă pregăteam de moarte. Trei cardiologi. Erau în jurul meu şi-mi supravegheau ultimele clipe. Infirmiera mea particulară, dra. Zeni Mendoca, în genunchi lângă mine, citea litanii din Sfânta Fecioară. Unul din medici plângea.

  În timp ce se citeşte Salus Infinnorum, m-am simţit deodată transportat într-o altă lume, în întregime luminoasă şi am resimţit o bucurie indescriptibilă. Mă simţeam fericit, atât de fericit că nu mai vedeam nimic din ceea ce se petrecea în jurul meu. Nu mai simţeam durerea din inimă (aveam un infarct); plângeam de bucurie şi mă simţeam realizat.

  Deodată, un bătrân capucin cu o barbă lungă s-a apropiat de mine. S-a aplecat, i-am simţit barba atingându-mi faţa. Întreaga sa persoană emana un parfum necunoscut pe pământ. M-a privit, m-a strâns în braţe şi mi-a zis: «Sunt fratele Leopold, vin să-ţi aduc un mesaj; fratele meu, exilul tău nu s-a sfârşit, tu vei mai trăi încă mult timp pentru a continua opera mea pe pământ, dar vei mai avea încă mult de suferit. Ai încredere şi curaj».

  M-a îmbrăţişat din nou şi a dispărut ca şi cum s-ar fi evaporat. În acest moment, am deschis ochii şi am văzut, tristă şi emoţionantă, scena pe care v-am descris-o la început. Mă simţeam foarte trist pentru că voisem să mor.

  Am simţit lumina lui Christos în lumina fulgurantă în care mă scăldam. In acelaşi timp am avut impresia că era EI cel care îmi umplea toată fiinţa mea.

  La reântoarcerea în realitatea terestră, am avut din nou impresia de vid şi, decepţionat de dura realitate, am zis: «Ce este? De ce plângeţi? Mi-e foame, daţi-mi ceva să mănânc. In jurul meu bucuria a fost generală, dar în mine era o tristeţe care se poate ghici."

  Să reţinem îndeosebi din această relatare ideea de exil al omului pe pământ pentru abaterile de la legea divină. O vom comenta în alt context.

  O întâmplare din care pare să rezulte o anumită finalitate şi o istorie pentru viaţă, stabilite dincolo de noi ne-a fost relatată de către o pacientă ale cărei date de identitate le-am înregistrat pentru autenticitate. Lucra într-o fabrică şi nu auzise niciodată de R. Moody şi anchetele sale asupra experimentelor situate la graniţa dintre viaţă şi moarte. Într-o zi calcă pe o scândură aşezată deasupra gropii unui lift. Se dezechilibrează şi cade de la o înălţime de mai mulţi metri. Din momentul în care începe căderea nu are decât o singură imagine. Are impresia că se află în faţa unui tub care se lărgeşte treptat la capătul opus. Face eforturi disperate să-l parcurgă spre a ajunge la lumina care se vedea în partea opusă. Ajunge în fine acolo. Se simte proiectată într-un peisaj edenic, asemănător cu imaginea populară despre paradis. Este invadată de o imensă bucurie şi fericire.

  Apare şi aici dorinţa de a rămâne, de a nu părăsi lumea bucuriei. Dar imediat aude o voce imperativă: "Ce cauţi aici? Înapoi! Întoarce-te, n-a sosit încă timpul! " Şi atunci, speriată face din nou eforturi de a trece prin acelaşi tub, de astă dată capătul mai îngust fiind opus. Când ajunge dincolo de tub, deschide ochii şi zăreşte mozaicul spitalului în care fusese internată. Reţinem de aici ca elemente comune cu cazurile lui Moody imaginea de tunel dintre cele două tărâmuri sau stări ale conştientei (una de veghe şi o alta superioară care o transcende) şi vocea care anunţă obligaţia întoarcerii pentru a finaliza rosturile care se par a fi anteprogramate.

  Găsim că ar fi interesant de reţinut aici şi unele mărturisiri culese de R. Moody de la subiecţii care au trecut prin moarte clinică. Apar aceleaşi impresii de "savoir absolu" şi de atemporalitate de care vorbeau Jung şi D. Bonm. Un subiect: "Aveam senzaţia de cunoaştere a tuturor lucrurilor, de a avea acces la secretele tuturor timpurilor (s.n.), la semnificaţia Universului, a stelelor, lumii, în fine, tot."

  Şi mai departe: ". Impresia de savoir absolu (s.n.) a dispărut din clipa în care m-am întors în corpul meu".

  În 23 noiembrie 1654, filosoful şi omul de ştiinţă, creatorul primei maşini de calcul, Blaise Pascal, are o trăire extatică pe care o înregistrează şi în scris şi din care reţinem: Tată drept, lumea nu Te-a cunoscut de loc, dar eu Te-am cunoscut! Bucurie, bucurie, bucurie şi plâng de bucurie."

  Cercetătorul în fizica cuantică Fritjof Capra este cunoscut între altele şi pentru o lucrare – "The Tao of physics". Iată o mărturie a sa: "Acum cinci ani am avut o frumoasă experienţă care m-a determinat să scriu această carte. Eram aşezat la marginea oceanului, într-o seară de toamnă, observând mişcarea valurilor şi simţind ritmul respiraţiei când, brusc, am luat cunoştinţă că în jurul meu totul era angajat într-un dans cosmic gigant. Ca fizician, am sesizat faptul că nisipul, stâncile, apa şi aerul din jur erau făcute din molecule şi din atomi şi că acestea constau din particule care interacţionau unele cu altele, creând şi distrugând alte particule. Toate acestea mi-erau familiare, în relaţie cu cercetările mele asupra fizicii energiilor înalte, dar până în acest moment eu nu le-am experimentat decât prin grafice, diagrame şi teorii matematice. «văd» cascade de energie coborând din spaţiul exterior, în care particulele erau create şi distruse în pulsiuni ritmice. «Văd» atomii elementelor şi pe cei ai corpului meu participând la acest dans cosmic al energiei; îi simt ritmul şi îi «aud» sunetul şi în acea clipă, acolo, am ştiut că acesta era dansul lui Shiva, zeul dansurilor, venerat de Hinduşi". Aceste experienţe, ne spune mai departe F. Capra, i-au impus convingerea că fizica modernă este în armonie cu vechea înţelepciune orientală.

  K. G. Durckheim, ca de altfel şi alte mari personalităţi, mărturiseşte că a avut de-a lungul vieţii repetate trăiri de acest gen care i-au marcat cunoaşterea, activitatea şi viaţa. Acelaşi lucru ne spune şi F. Capra. Să ne mai mirăm atunci de aportul lor în cunoaştere? Şi dacă astfel