S-a bâlbâit, a ezitat şi s-a enervat. Ceilalţi copii nu-l puteau ajuta deloc; ei au reacţionat după vechiul obicei. Atunci când un copil se poticneşte, mai ales unul care este considerat prost, ceilalţi copii recurg la zeflemea şi la hărţuială. „Oh, nu ştii nici atâta lucru,” l-a acuzat Mary, „Eşti bătut în cap; eşti prost. Habar nu ai de nimic”.

  O persoană din cadrul colectivului de cercetare, care avea sarcina să observe ce se întâmplă în grup, a intervenit cu câteva sfaturi când a auzit asemenea comentarii: „Ei bine, poţi să-l necăjeşti dacă asta vrei,” a spus ea, „şi lucrul ăsta ar putea fi distractiv pentru tine, dar nu te va ajuta să înveţi despre anii de maturitate ai lui Joseph Pulitzer. Examenul va avea loc peste aproximativ o oră.”

  Merită observat cum a schimbat ea obiectivele grupului. Acum Mary se gândea că nu are nimic de câştigat jignindu-l pe Carlos şi era pe cale să aibă mult de pierdut După câteva zile şi mai multe asemenea experienţe, aceşti copii au început să întrezărească faptul că singura şansă de a învăţa partea pregătită de Carlos era să acorde atenţie la ceea ce avea el de spus.

  Înţelegând acest lucru, copiii au început să devină nişte intervievatori destul de buni. În loc să-l hărţuiască pe Carlos sau să-l ignore, ei au învăţat să îl ajute, să-i pună întrebări care să-i uşureze sarcina de a explica cu voce tare ceea ce avea în cap. La rândul lui, Carlos a devenit mai relaxat şi şi-a îmbunătăţit capacitatea de a comunica. După câteva săptămâni, copiii au ajuns la concluzia că băiatul nu era atât de prost pe cât îl credeau ei. Au văzut la el lucruri pe care nu le observaseră mai înainte. Au început să-I simpatizeze mai mult, iar lui Carlos a început să-i placă mai mult şcoala şi să se gândească la colegii săi nativi americani nu ca la nişte torţionari, ci ca la nişte prieteni.79

  Există o tendinţă ca, atunci când ai asemenea rezultate pozitive într-o clasă-puzzle, să devii prea entuziast faţă de o singură soluţie simplă pentru o problemă persistentă.

  Experienţa ar trebui să ne spună că, rareori, asemenea probleme cedează la un remediu simplu. Acest lucru este adevărat fară îndoială şi în acest caz. Chiar şi în cadrul procesului de învăţare bazat pe colaborare experimentat în clasele-puzzle problemele sunt complexe, înainte să ne putem simţi cu adevărat mulţumiţi folosind abordarea claselor-puzzle, sau orice altă abordare similară pentru stimularea învăţării şi simpatiei, este necesară mult mai multă cercetare pentru a determina cât de frecvent, în ce doze, la ce vârste şi în ce fel de grupuri funcţionează strategiile bazate pe colaborare.

  Avem nevoie, de asemenea, să aflăm cea mai bună cale ca profesorii să folosească noi metode, dacă este cazul. În fond, nu doar că tehnicile de învăţare bazate pe colaborare reprezintă o abandonare radicală a tradiţiei – rutina cunoscută celor mai mulţi profesori – dar ele pot fi interpretate ca o ameninţare faţă de sentimentul de importanţă al profesorului în clasă datorită faptului că mare parte din procesul de predare este transferat elevilor.

  Trebuie să acceptăm că şi concurenţa îşi are importanţa ei. Ea poate servi ca un factor valoros de motivare pentru nişte acţiuni dorite şi ca un important constructor al conceptului de sine. Prin urmare, sarcina nu constă în eliminarea concurenţei şcolare, ci în distrugerea monopolului ci la ora de clasă prin introducerea unor alternative bazate pe colaborare care să includă membrii tuturor grupurilor etnice.80

  În ciuda acestor considerente, nu pot decât să mă simt încurajat de faptele adunate până în prezent. Atunci când le vorbesc studenţilor mei, sau chiar vecinilor şi prietenilor, despre perspectivele metodelor bazate pe colaborare în procesul de învăţare, simt că-mi creşte optimismul. Şcolile publice au fost prea mult timp sursa unor ştiri descurajante: note mici la examene, profesori stresaţi până la epuizare, creşterea criminalităţii şi, desigur, conflicte rasiale.

  Acum există cel puţin o rază de lumină în întuneric şi eu mă simt cu adevărat entuziasmat de acest lucru.

  Care este scopul acestei digresiuni privind efectele desegregaţiei şcolare asupra relaţiilor rasiale? Există două scopuri. Mai întâi, deşi cunoaşterea prin contact conduce, de obicei, la sporirea simpatiei, se întâmplă exact opusul dacă contactul aduce cu el experienţe neplăcute.

  Prin urmare, atunci când copii din diverse grupuri rasiale sunt aruncaţi în concurenţa acerbă şi fără de sfârşit din şcolile americane, ar trebui să constatăm – şi chiar constatăm – exacerbarea ostilităţii. În al doilea rând, dovezile că învăţarea în echipă este un antidot pentru aceste probleme ne pot demonstra impactul puternic al cooperării în procesul de sporire a simpatiei. Dar înainte de a presupune că procesul de cooperare influenţează puternic simpatia, ar trebui să-l trecem mai întâi, prin ceea ce, în mintea mea, este testul decisiv:

  Folosesc profesioniştii asentimentului cooperarea într-o manieră sistematică pentru a ne face să-i simpatizăm astfel încât să ne dăm asentimentul faţă de solicitările lor? Evidenţiază ei cooperarea atunci când ea există în mod natural într-o situaţie? Încearcă ei s-o amplifice atunci când cooperarea este slabă? Şi, cel mai instructiv, o fabrică ei atunci când este absentă?

  După cum practica dovedeşte, cooperarea trece testul cu toate pânzele în vânt. Profesioniştii în obţinerea asentimentului încearcă întotdeauna să evidenţieze că noi şi ei lucrăm pentru a realiza aceleaşi scopuri, că trebuie „să împingem împreună” pentru ca ambele părţi să obţină beneficii şi că ei sunt de fapt colegi de echipă cu noi.

  Există o mulţime de exemple. Multe exemple sunt arhicunoscute ca acela al vânzătorului de automobile care se declară de partea noastră şi „se bate” cu şeful lui ca să ne asigure o tranzacţie avantajoasă.81

  Dar o ilustrare mai spectaculoasă apare în nişte împrejurări în care puţini dintre noi ar recunoaşte-o la prima vedere deoarece este vorba de poliţişti specializaţi în interogatorii, profesionişti a căror sarcină este să-i determine pe suspecţi