În ultimii ani tribunalele au impus o varietate de restricţii asupra modului în care poliţiştii trebuie să se comporte faţă de suspecţi, mai ales în ce priveşte obţinerea mărturisirii. Multe procedee care, în trecut, au condus la recunoaşterea vinovăţiei nu mai pot fi folosite de teamă că vor avea drept rezultat respingerea cazului de către judecător. Totuşi, tribunalele n-au găsit că ar fi ceva ilegal în utilizarea de către poliţişti a unor tehnici psihologice subtile.

  Din acest motiv, interogarea penală a folosit tot mai mult asemenea tactici precum cea numită Poliţistul cel Bun/Poliţistul cel Rău.

  Această tactică funcţionează după cum urmează: un tânăr suspectat de jaf, căruia i s-au citit drepturile şi care îşi susţine nevinovăţia, este dus într-o cameră spre a fi interogat de doi poliţişti. Unul dintre poliţişti, fie din cauză că rolul i se potriveşte sau pentru că este pur şi simplu rândul lui, îl joacă pe Poliţistul cel Rău.

  Înainte chiar ca suspectul să se aşeze, Poliţistul cel Rău îl înjură pe „fiul de căţea” pentru că a furat. În tot restul interogatoriului, acest poliţist mârâie şi-şi arată colţii.

  El loveşte scaunul arestatului spre a-şi sublinia părerile. Atunci când îl priveşte pe suspect, el pare să vadă o grămadă de gunoi. Dacă suspectul contrazice acuzaţiile Poliţistului cel Rău sau refuză să-i răspundă, Poliţistul cel Rău devine vânăt de furie.

  Mânia lui se manifestă şi mai rău. El jură că va face tot ce este posibil pentru a obţine o sentinţă maximă. Spune că are prieteni în biroul procurorului de district şi le va vorbi despre atitudinea necooperantă a suspectului, iar ei vor trata cazul cu asprime. La începutul spectacolului jucat de Poliţistul cel Rău, partenerul lui, Poliţistul cel Bun rămâne în fundal. Apoi, încet, acesta începe să intervină. La început, îi vorbeşte numai Poliţistului celRău, încercând să-i tempereze mânia care creşte: „Calmează-te Frank, calmează-te.”. Dar Poliţistul cel Rău răspunde urlând: „Nu-mi spune mie să mă calmez când ăsta mă minte chiar în faţa! Îi urăsc pe ticăloşii ăştia mincinoşi!”.

  Puţin mai târziu, Poliţistul cel Bun chiar spune ceva în favoarea suspectului. „Ia-o mai încet Frank, nu-i decât un copil.”. Nu este mare lucru, dar comparativ cu răgetele Poliţistului cel Rău, aceste cuvinte par o muzică pentru urechile arestatului.

  Dar Poliţistul cel Rău rămâne de neînduplecat. „Copil? Nu-i un copil. Este o putreziciune. Asta este, o putreziciune. Şi o să-ţi mai spun ceva. Are mai mult de optsprezece ani şi asta-i tot ce-mi trebuie ca să-l trimit atât de departe după gratii că o să fie nevoie de un reflector ca să-l găsească cineva.”.

  În acest moment, Poliţistul cel Bun începe să-i vorbească direct tânărului adresându-i-se pe numele de botez şi subliniind orice aspect pozitiv al cazului: „Uite ce este Kenny, eşti norocos că nimeni n-a fost rănit şi tu nu erai înarmat. Atunci când se va pronunţa sentinţa, aceste lucruri vor avea o influenţă bună.”.

  Dacă suspectul persistă să-şi susţină inocenţa, Poliţistul cel Rău se lansează în altă tiradă de înjurături şi ameninţări. Dar, de această dată, Poliţistul cel Bun îl opreşte dându-i ceva bani şi zicându-i: „Bine, Frank. Cred că am putea să bem cu toţii o cafea. Ce ar fi să aduci trei ceşti?”.

  După ce Poliţistul cel Rău pleacă, este timpul scenei decisive pentru Poliţistul cel Bun: „Uite ce este, băiete: nu ştiu de ce, dar partenerul meu nu te place şi va încerca să te bage la fund. El este în stare s-o facă pentru că acum avem destule dovezi. În plus, are dreptate în ce priveşte oamenii din biroul procurorului de district care sunt duri cu tipii care nu cooperează. Ai putea să capeţi cinci ani de închisoare, băiete, cinci ani! Nici nu vreau să mă gândesc ce poate să ţi se întâmple. Prin urmare, dacă recunoşti chiar acum, înainte de a se întoarce partenerul meu, că ai participat la jaful ăla, o să mă ocup de cazul tău şi o să-ţi pun o vorbă bună pe lângă procurorul districtual. Dacă ai să colaborezi, putem reduce pedeapsa de la cinci ani la doi, sau poate la unul. Kenny, fă-ţi o favoare ţie şi fă-mi o favoare şi mie. Spune-mi doar cum ai procedat şi apoi să ne apucăm de lucru ca să găsim o modalitate să treci peste asta.”. Deseori, urmează o mărturisire completă.

  Tactica Poliţistul cel Bun/Poliţistul cel Rău funcţionează aşa de bine din mai multe motive: teama de închisoare pe termen lung este insuflată rapid de ameninţările Poliţistului cel Rău; principiul contrastului de percepţie face ca ofiţerul care joacă rolul Poliţistului cel Bun să pară un om deosebit de rezonabil şi amabil în comparaţie cu dementul şi hainul ofiţer reprezentat de Poliţistul cel Rău; deoarece Poliţistul cel Bun a intervenit în mod repetat în favoarea suspectului – a cheltuit chiar şi din banii lui ca să-i cumpere cafea – regula reciprocităţii exercită presiuni pentru o favoare drept răspuns.

  Cel mai important motiv pentru care aceasta tehnică este eficientă provine din faptul că îl face pe suspect să creadă că cineva este de partea lui, că cineva se gândeşte la binele lui, colaborează cu el şi pentru el.

  În majoritatea situaţiilor, o asemenea persoană ar fi percepută foarte favorabil, dar în situaţia gravă în care se găseşte suspectul nostru acuzat de jaf, acea persoană capătă aura unui salvator. Iar de la salvator este doar un mic pas până la poziţia de confident de încredere.

  Condiţionarea şi asocierea „De ce mă învinovăţesc ei pe mine, doctore?” Era vocea tremurândă a unui prezentator de previziuni meteorologice. I s-a dat numărul meu de telefon atunci când a sunat la departamentul de psihologie al universităţii pentru a găsi pe cineva care să-i poată răspunde la întrebare – o întrebare care l-a frământat mereu, dar care recent a început să-l deranjeze şi să-l deprime.

  „Vreau să spun că asta-i sminteală, nu crezi? Toată lumea ştie că eu doar prezint vremea, n-o hotărăsc eu, corect? Prin urmare,