Am testat suporturile lovindu-le cu pietre. Genul ăsta de rafinament ne-a făcut cunoscuți pe noi, oamenii de știință interplanetari.

După ce m-am convins că suporturile n-o să se rupă la primul semn de folosire, am testat noul aranjament. Două teancuri de câte șapte celule solare pe rover; alte șapte pe remorcă, apoi câte două pe fiecare raft. S-au potrivit toate.

După ce am legat celulele la locul lor, am făcut un drum scurt. Am făcut câteva accelerări și frânări de bază, am virat în cercuri din ce în ce mai strânse și chiar am frânat în forță. Celulele nu s-au mișcat.

Douăzeci și opt de celule solare, puiule! Și loc pentru încă una!

După gesturi victorioase binemeritate, am descărcat celulele și le-am târât înapoi la fermă. Mâine n-o să mai am parte de o dimineață ca în Chicago.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 211

Zâmbesc victorios. Surâsul unui bărbat care s-a luat la trântă cu mașina lui și n-a stricat-o.

Mi-am petrecut ziua de azi scoțând rahaturile inutile din rover și din remorcă. Și am fost destul de agresiv în privința asta. Spațiul dinăuntrul vaselor de presiune e un bonus. Cu cât scot mai multe rahaturi din rover, cu atât îmi rămâne mai mult spațiu. Cu cât scot mai multe rahaturi din remorcă, cu atât pot să stochez mai multe provizii și cu-atât mai puține trebuie să depozitez în rover.

Și cel mai important lucru: fiecare vehicul are o bancă pentru pasageri. Pa!

Apoi: remorca nu trebuie să aibă echipament de susținere a vieții. Rezervoarele de oxigen, rezervoarele de azot, ansamblul filtrului de CO2… toate inutile. O să împartă aerul cu roverul (care are câte un echipament din toate cele enumerate) și o să care regulatorul și oxigenatorul. Componentele din habitat pe care o să le transporte, plus roverul, înseamnă două sisteme redundante de susținere a vieții. E suficient.

Apoi am smuls din remorcă scaunul șoferului și panoul de control. Legătura cu roverul e una fizică. Remorca nu trebuie să facă nimic, e trasă și alimentată cu aer. N-are nevoie de controale sau de un creier. Totuși, i-am păstrat calculatorul. E mic și ușor, așa că o să-l iau cu mine. Dacă se întâmplă ceva pe drum cu calculatorul roverului, o să am o rezervă.

Acum aveam o grămadă de loc în remorcă. Era momentul pentru experimente.

Habitatul are doisprezece acumulatori de 9 kilowați-oră. Sunt voluminoși și ciudați. Au peste doi metri înălțime, o jumătate de metru lățime și trei sferturi de metru grosime. Dacă sunt mai mari, înseamnă mai puțină masă per kilowat-oră de stocare. Da, pare absurd. Dar odată ce NASA și-a dat seama că poate crește volumul ca să scadă masa, a adoptat imediat strategia. Masa e o problemă costisitoare când trimiți chestii pe Marte.

Am desprins doi dintre acumulatori. Câtă vreme îi pun la loc înainte de sfârșitul zilei, lucrurile trebuie să fie în regulă. Habitatul folosește acumulatorii cel mai mult noaptea.

Cu ambele uși ale sasului remorcii deschise, am putut să bag primul acumulator înăuntru. După ce am jucat Tetris în viața reală, mi-am dat seama cum să așez primul acumulator astfel încât să intre și al doilea. Împreună ocupau complet jumătatea din față a remorcii. Dacă n-aș fi aruncat mai înainte toate rahaturile alea inutile, n-aș fi reușit niciodată să-i bag pe amândoi înăuntru.

Acumulatorul remorcii e pe șasiu, dar cablul de alimentare principal trece prin vasul de presiune. Am putut să conectez acumulatorii habitatului direct la el. (Nu e puțin lucru în blestematul de costum pentru EVA.)

O verificare de sistem din rover a arătat că făcusem cablajul corect.

Toate astea pot părea niște nimicuri, dar e minunat. Înseamnă că pot să am douăzeci și nouă de celule solare și 36 de kilowați-oră pentru stocare. O să pot să-mi fac cei 100 de kilometri pe zi, până la urmă.

Patru zile din cinci, în orice caz.

Conform calendarului meu, sonda de reaprovizionare pentru Hermes o să fie lansată din China în două zile (dacă nu sunt întârzieri). Dacă dă greș, întregul echipaj o să fie într-un mare rahat. Asta mă îngrijorează cel mai mult.

Am fost în pericol de moarte timp de luni întregi; cumva am ajuns să mă obișnuiesc cu el. Dar acum sunt neliniștit din nou. Ar fi nasol să mor, dar ar fi mult mai rău să-mi moară colegii de echipaj. Și n-o să aflu cum a mers lansarea până nu ajung la Schiaparelli.

Mult noroc, băieți!

— Hei, Melissa… spuse Robert. Mă auzi? Poți să mă vezi?

— Te aud și te văd excelent, iubitule, spuse comandantul Lewis. Legătura video e bună.

— Mi-au spus că am cinci minute, zise Robert.

— Mai bine decât deloc, spuse Lewis.

Plutind prin cabina ei, atinse cu blândețe peretele despărțitor ca să se stabilizeze.

— Mă bucur să te văd și în timp real.

— Mda, zise Robert zâmbind. Abia pot să sesizez decalajul. Trebuie s-o spun: îmi doream să te întorci acasă.

Lewis oftă.

— Și eu, iubitule.

— Nu mă înțelege greșit, îmi dau seama de ce faci toate astea, adăugă repede Robert. Totuși, dintr-o pornire egoistă, mi-e dor de nevasta mea. Hei, plutești?

— Ce? rosti Lewis. A, da. Nava nu se mai rotește acum. Nu există gravitație centripetă.

— De ce?

— Pentru că ne vom apunta pe Taiyang Shen în câteva zile. Nu putem să ne răsucim în timp ce ne apuntăm.

— Înțeleg, zise Robert. Și cum merg lucrurile pe navă? Îți face mizerii careva?

— Nu, zise Lewis scuturând din cap. Sunt un echipaj bun; sunt norocoasă că îi am.

— Hei! zise Robert. Am găsit ceva grozav să ne completăm colecția!

— Da? Ce-ai luat?

— O producție originală cu opt piste din Abba’s Greatest Hits. Încă în ambalajul original.

Lewis făcu ochii mari.

— Serios? Din 1976 sau una dintre reeditări?

— 1976, de la cap la coadă.

— Uau! Bună treabă!

— Așa e, nu?!

•

Cu o ultimă scuturătură, avionul se opri la poartă.

— O, zei! spuse