şterge ruşinea din anul precedent şi de a redobândi Basarabia şi Bucovina. Noi am crezut că, alături de armata germană, va fi un război uşor de câştigat; a fost, dimpotrivă, un război dramatic, căci Antonescu (avansat mareşal la începutul ostilităţilor) nu s-a mulţumit să redobândească Basarabia şi Bucovina de nord şi să se oprească la graniţele ţării, cum au făcut finlandezii; el a vrut să meargă mai departe alături de nemţi, în speranţa că, dacă câştigă războiul, fiind aliaţii lor fideli, ni s-ar fi retrocedat cel puţin o parte din Transilvania de nord.

  Cu această greşeală politică, simplu rămăşag, am mers înainte şi am ajuns cu trupele noastre până la Stalingrad, pe Volga şi în Munţii Caucaz. Iar când s-a întors soarta armelor, când la Stalingrad a avut loc acea dramatică încercuire a armatelor germane (inclusiv a diviziilor române), am suferit cea mai mare înfrângere militară din toată istoria noastră. Am pierdut sute de mii de oameni, morţi, răniţi, degeraţi, prizonieri. O tragedie naţională care n-a mai fost niciodată răscumpărată. Nemţii au considerat că din cauza noastră a fost încercuit Stalingradul, noi nu aveam mijloace proprii de a ne retrage de-acolo. încetul cu încetul, devenise clar că Germania pierdea lupta şi că noi trebuia să ieşim din război.

  Oamenii politici clarvăzători au înţeles cu toţii că Germania nu mai putea câştigă războiul. Cei mai lucizi înţeleseseră aceasta chiar cu un an înainte, din momentul când Statele Unite, provocate de Japonia, intraseră în război. Intrarea în joc alături de Marea Britanic şi de URSS a primei puteri industriale din lume însemna în mod fatal începutul sfârşitului pentru ambiţiile lui Hitler. Dar dictatorii sunt, prin esenţă, orbi. Formidabilul potenţial industrial american, transformat peste noapte în formidabil potenţial militar, a hotărât soarta războiului. Miile de camioane care au transportat armata sovietică la Stalingrad erau americane. Zecile de mii de avioane care au prefăcut oraşele germane în maldăre de ruine au fost americane. (Ţin minte că eu însumi, când am auzit, pe la începutul intervenţiei americane, că preşedintele Roosevelt se lăuda că vor fabrica l 000 de avioane pe săptămână, am crezut că era pură lăudăroşenie. După un an, Statele Unite produceau 52 000 de avioane pe an, şi câte un vapor de transport – Liberty Shipla fiecare 10 zile!)

  După căderea Stalingradului (februarie 1943) au început tatonări, mai întâi pe lângă Aliaţi, apoi şi pe lângă sovietici, atât din partea guvernului Antonescu cât şi din partea opoziţiei condusă de Iuliu Maniu şi sprijinită în secret de regele Mihai.

  Prin aprilie-mai 1944 ne aflam în posesia ultimelor condiţii puse de sovietici pentru capitularea noastră. Mareşalul Antonescu nu s-a putut însă hotărî, nici chiar când, Moldova fiind pe jumătate ocupată, frontul româno-german a fost adânc străpuns, la 20 august 1944. Pe de o parte nu voia să-şi calce cuvântul de militar dat lui Hitler, pe de alta, tot spera într-un moment strategic mai favorabil pentru a face pasul. Opoziţia, dimpotrivă, se temea că orice nouă păsuire ne anula şi ultimele şanse ca Aliaţii şi Uniunea Sovietică să ne restituie Transilvania de nord la încheierea păcii.

  23 august 1944 – arestarea lui Antonescu şi „răsturnarea alianţelor"

  Regele Mihai, sprijinindu-se pe un Bloc Naţional Democratic de curând constituit (naţional-ţărăniştii reprezentaţi de Maniu, liberalii de Dinu Brătianu, social-democraţii de Titel Petrescu şi comuniştii de Lucreţiu Pătrăşcanu), procedează, în după-amiaza lui 23 august 1944, la un fel de lovitură de palat. Antonescu refuzând să încheie imediat un armistiţiu cu sovieticii, regele l-a demis din funcţia de prim-ministru şi l-a arestat, a ordonat armatei să înceteze lupta împotriva ruşilor şi a cerut germanilor să părăsească ţara. Germanii neacceptând să plece, şi atacând capitala cu unităţile antiaeriene de la Ploieşti, a trebuit să întoarcem armele împotriva foştilor noştri aliaţi. Lucru dureros pentru armată, dar, la ordinul regelui, executat fără ezitare. Şi de-acum a început un război către apus, în care am pierdut alte câteva sute de mii de oameni, dar am recucerit Transilvania. Am intrat în Ungaria, am ajuns până în Cehoslovacia. Am fost deci aliaţii sovieticilor şi ai occidentalilor, fără să ni se recunoască însă statutul de cobeligeranţi, ceea ce ne-ar fi dat anumite drepturi în faza negocierilor de pace. în acelaşi timp, eram ocupaţi de imensa armată sovietică, care a crezut că poate face la noi ce voia. A început o nouă eră a istoriei noastre: prin faptul că am pierdut războiul în faţa sovieticilor, eram de-acum siliţi – cu toate promisiunile aliaţilor că ne vor apăra – să adoptăm un regim impus de Moscova.

  Situaţia internaţională după 1945. Acordul de la Yalta (februarie 1945)

  Ca să înţelegem ce s-a întâmplat în ultimii 50 de ani la noi în ţară, trebuie să aruncăm din nou o privire asupra situaţiei internaţionale. Războiul se sfârşeşte în august 1945, o dată cu lansarea bombei atomice la Hiroshima şi Nagasaki. în 1945, Germania, cumplit distrusă după trei ani de bombardamente ale aviaţiei aliate, este ocupată acum în jumătatea de Răsărit de ruşi, iar în jumătatea de Apus de aliaţii americani, englezi şi francezi. Dar, o dată cu Germania de răsărit, e ocupată de ruşi şi toată Europa de est, adică Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria, înţelegerea semnată în februarie 1945 la Yalta, în Crimeea, de către cei trei mari, Roosevelt, Churchill şi Stalin, prevedea că se vor organiza alegeri libere în ţările eliberate de hegemonia germană. Cum au înţeles sovieticii aceste alegeri libere e cunoscut, încetul cu încetul, au creat mişcări politice artificiale. La noi, în momentul când au sosit ruşii, Partidul Comunist n-avea decât 900 de membri. Se poate obiecta că erau 900 de membri pentru că partidul se afla în ilegalitate. Dar fusese interzis fiindcă era în solda unei puteri străine care voia să ne răpească Basarabia, părea deci logic ca guvernele interbelice să nu permită existenţa unui partid care depinde de o mare ţară vecină şi care vrea să alieneze o provincie a ţării. Asta explică de ce, fiind în clandestinitate, numărul membrilor partidului era atât de mic. Dar de îndată ce