cedat Basarabia şi nordul Bucovinei ruşilor, a trebuit să cedăm şi nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnul în masă nemţii, iar noi am cedat jumătate din Transilvania ungurilor (Diktat-ul de la Viena) şi Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime din ţară fără să tragem un foc de armă!

  Repet convingerea mea: trebuia să ne batem, mai întâi fiindcă trebuia să ne batem; apoi fiindcă, judecind aposteriori, putem estima că, în ipoteza în care ne-am fi apărat, urmările ar fi fost mai puţin catastrofale pentru ţară. Am fi pierdut infinit mai puţini oameni decât am pierdut apoi în două campanii, una în Rusia până în Caucaz şi la Stalingrad, cealaltă în Apus până la Fraga, dar mai cu seamă am fi dat lumii o imagine mult mai nobilă, ceea ce e de importanţă vitală pentru tine însuţi. Din clipa cedării noastre la 27 iunie 1940, s-ar zice că toate ne-au ieşit rău şi că am dat tuturor prilej de a ne judeca rău: sârbii şi grecii, vechii noştri prieteni şi aliaţi, ne pot învinui că am autorizat pe nemţi să folosească teritoriul nostru pentru a-i ataca pe la spate; aliaţii noştri occidentali tradiţionali nu ne iartă că ne-am aliat apoi cu Germania pentru a recuceri Basarabia şi Bucovina; ruşii nu ne iartă că noi, mică putere, am îndrăznit să pătrundem în „Sfânta Rusie" până pe malurile Volgăi; nemţii pot nutri un adânc resentiment pentru „trădarea" noastră de la 23 august 1944! Cu alte cuvinte, facem figură proastă în ochii tuturor din cauza unei singure greşeli fatale săvârşite în ziua de 27 iunie 1940.

  Mi se răspunde întotdeauna că asemenea argumentări n-au nici o valoare. Nu poţi re-scrie istoria, nu poţi „ghici" ce ar fi fost „dacă". E drept. Dar istoricul n-are la îndemână alt mijloc de a judeca valoarea unei hotărâri trecute decât imaginând în chipul cel mai raţional cu putinţă ce s-ar fi întâmplat în ipoteza luării unei hotărâri diferite. (Această operaţiune mentală se numeşte în filosofia anglo-saxonă „închipuire a unor condiţii contrare faptelor întâmplate" – counterfactual conditions.)

  Generalul Antonescu şi „Statul Naţional-Legionar"

  Să revenim la fapte: după această triplă şi umilitoare ciuntire a ţării, regele Carol a trebuit să abdice şi să fugă în străinătate, şi a venit la putere generalul Antonescu.

  Om dur, dârz, cinstit, dar care nu putea face guvern decât cu Legiunea, cu ce rămăsese din ea – ceea ce a condus, în 1940, la „Statul Naţional Legionar", cu generalul Antonescu în fruntea guvernului, iar jumătate din guvern format din legionari.

  A trebuit bineînţeles să ne aliem cu germanii, chiar să le îngăduim să aducă trupe în România, chipurile pentru a ne instrui armata – de fapt, mai cu seamă, ca să pregătească de la noi invazia Balcanilor şi războiul împotriva ruşilor. Iar după foarte puţine luni, generalul Antonescu nu s-a mai putut înţelege cu legionarii, care s-au comportat inadmisibil, creând o poliţie politică paralelă; s-au dezlănţuit cu violenţă împotriva evreilor şi, sub pretextul românizării, au preluat averile lor şi le-au împărţit între ei. Au omorât o serie întreagă de foşti miniştri (60 de foşti miniştri şi demnitari ucişi la Jilava, în noiembrie 1940). Cel mai mult a impresionat uciderea marelui istoric Nicolae Iorga (noiembrie 1940), iar din clipa aceea a fost clar că generalul Antonescu a hotărât să se despartă de legionari. La sfârşitul lui ianuarie ’41 are loc un fel de război civil care durează două zile, în care armata, de partea lui Antonescu, îi învinge pe legionari. Aceasta o dată ce Antonescu se asigurase de neutralitatea nemţilor – care, după câteva luni de observare a situaţiei interne de la noi, ajunseseră la concluzia că în ajunul declanşării unui război în Rusia le era mai de folos disciplina militarului Antonescu decât haosul legionar. Unii legionari fug în Germania, restul sunt ori internaţi în lagăre, ori închişi, ori fişaţi pentru a fi, într-un fel sau altul, îndepărtaţi mai târziu, de pildă prin trimiterea în linia întâi pe front, când vom intra în război, ceea ce se va şi întâmpla. Este sfârşitul dominaţiei legionare la noi.

  Dictatura lui Antonescu s-a arătat şi mai nemiloasă faţă de alte categorii politice, sociale sau etnice. După începerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, sub cuvânt că evreimea din Basarabia şi Bucovina de nord se arătase în general favorabilă ocupaţiei sovietice şi avuseseră loc chiar acţiuni criminale împotriva armatei române, Antonescu a luat hotărârea să deporteze toată populaţia evreiască din Basarabia şi Bucovina dincolo de Nistru.

  La care s-au adăugat, fără explicaţii, unele grupuri de evrei din restul ţării şi un număr însemnat – care nu-i bine lămurit nici azi – de ţigani, în total, această deportare în masă e evaluată la circa 150 000 de oameni, aruncaţi literalmente în pustiu, fără structuri de primire prevăzute. Fiind zonă de război şi cunoscând purtarea brutală a armatei germane în înaintarea ei, evaluarea definitivă a numărului morţilor şi dispăruţilor e cvasi-imposibilă. Această teribilă măsură e astăzi imputată ca o crimă nu numai lui Antonescu şi guvernului să u, d întregii noastre naţiuni. Eu unul pot mărturisi că n-am avut pe atunci nici cea mai mică cunoştinţă despre această tragedie.

  Trebuie adăugat că, în anii următori, mareşalul şi-a modificat atitudinea faţă de minoritatea evreiască, în anii 1942-l943, cu toate insistenţele repetate ale guvernului german de a-i preda pe evreii noştri, a refuzat permanent, ba a şi favorizat salvarea unor evrei din Occident sau din Transilvania de nord ocupată de unguri. Guvernul ungar, în schimb, în primăvara 1943, a cedat cererilor naziste, predând pe toţi evreii din Transilvania de Nord, iarăşi circa 150 000, dintre care puţini au supravieţuit. Gestul lui Antonescu din 1943 e însă puţin cunoscut în Occident, şi, chiar când e cunoscut, nu şterge fapta din 1941.

  Războiul din răsărit (iunie 1941)

  Germania a atacat Rusia la 22 iunie 1941, iar noi ne-am aflat alături de nemţi. Şi eu am fost pe linia frontului din prima zi. Eram toţi tinerii, plini de avânt la gândul de a