— Relaţiile de genul ăsta se clădesc pe onestitate şi încredere, continuă el. Dacă nu ai încredere în mine – Încredere că ştiu în ce mod te afectez, cât de departe pot să merg cu tine, cât de departe te pot duce dacă nu poţi să fii sinceră cu mine, atunci chiar că nu putem să facem asta.

  Oh, Doamne, da' repede am ajuns la esenţa problemei. Cât de departe mă poate duce… Ce-o vrea să-nsemne asta?

  — Aşa că e foarte simplu, Anastasia. Ai sau nu încredere în mine?

  Ochii îi sclipesc.

  — Ai avut discuţii similare cu… ăăă, celelalte cincisprezece?

  — Nu.

  — De ce?

  — Pentru că toate erau din capul locului supuse recunoscute. Ştiau ce voiau de la o relaţie cu mine şi, în general, la ce mă aşteptam. Cu ele a fost doar o chestiune de reglare fină a limitelor acceptabile şi a altor detalii de acest gen.

  — Există un magazin de unde le alegi? „Supusele-s la noi”?

  — Nu tocmai, spune el râzând.

  — Atunci, cum?

  — Asta vrei să discutăm? Sau trecem la chestiile concrete? Problemele tale, cum zici tu.

  Înghit în sec. Am încredere în el? La asta se reduce totul – la încredere? Cu siguranţă că asta ar trebui să fie o chestie reciprocă, îmi amintesc ce acces de furie a avut când l-am sunat pe José.

  — Ţi-e foame? mă întreabă, întrerupându-mi şirul gândurilor.

  Oh, nu… mâncare.

  — Nu.

  — Ai mâncat ceva azi?

  Mă uit lung la el. Onestitate… La naiba, n-o să-i placă răspunsul meu.

  — Nu, îi răspund cu voce abia auzită.

  Îşi îngustează privirea.

  — Trebuie să mănânci, Anastasia. Putem să mâncăm aici sau la mine în apartament. Cum preferi?

  — Cred c-ar trebui să rămânem în public, pe teren neutru.

  Zâmbeşte sardonic.

  — Crezi că asta m-ar opri? spune el încetişor, ca un avertisment senzual.

  Fac ochii mari şi înghit din nou.

  — Aşa sper.

  — Haide, am rezervat o sală de dineu privată. Fără public.

  Îmi zâmbeşte enigmatic şi iese din separeu, întinzându-mi mâna.

  — Ia-ţi paharul cu vin, murmură.

  Îmi pun mâna într-a lui, mă ridic şi stau alături de el. Îmi dă drumul şi mă ia de braţ. Mă conduce înapoi prin bar şi urcăm pe scara principală la mezanin. Un tânăr în livrea Heathman ne iese în întâmpinare.

  — Domnule Grey, pe aici, sir.

  Îl urmăm printr-o zonă cu canapele şi fotolii de pluş până la o sală de dineu intimă. O singură masă izolată. Camera e mică, dar somptuoasă. Sub candelabrul strălucitor, pe faţa de masă din olandă apretată – pahare de cristal, tacâmuri de argint şi un buchet de trandafiri albi. Un şarm sofisticat, de altădată, impregnează încăperea îmbrăcată în lambriuri. Chelnerul îmi trage scaunul şi mă aşez. Îmi pune şerveţelul în poală. Christian stă în faţa mea. Ridic privirea spre el.

  — Nu-ţi mai muşca buza, îmi şopteşte.

  Mă încrunt. Fir-ar să fie! Nici măcar nu-mi dau seama că o fac.

  — Am comandat deja meniul. Sper că nu te superi.

  Sincer, mă simt uşurată. Nu sunt sigură că mai sunt în stare să iau vreo decizie.

  — Nu, nu e nici o problemă, consimt eu.

  — E bine de ştiut că poţi fi şi ascultătoare. Deci, unde rămăseserăm?

  — La chestiile concrete.

  Iau altă înghiţitură zdravănă de vin. E de-a dreptul delicios. Christian Grey se pricepe la vinuri. Îmi amintesc de ultima gură de vin pe care mi-a dat-o, în patul meu. Gândul mă face să roşesc.

  — Da, la problemele tale.

  Scoate din buzunarul interior al sacoului o foaie de hârtie. E-mailul meu.

  — Clauza 2. De acord. Este spre binele amândurora. Am să rescriu pasajul.

  Mă uit la el clipind. La naiba!. Chiar o să parcurgem fiecare dintre punctele astea, unul câte unul. Faţă în faţă cu el nu mă mai simt aşa de vitează. Pare atât de serios. Mă întăresc cu încă o gură de vin. Christian continuă.

  — Sănătatea mea sexuală. Păi, toate partenerele mele anterioare au făcut analize de sânge, iar eu îmi fac analizele în mod regulat la fiecare şase luni, pentru toate riscurile de sănătate pe care le-ai menţionat. Toate analizele mele recente sunt curate. N-am luat niciodată droguri. De fapt, sunt totalmente împotriva drogurilor. Am impus o politică strictă de toleranţă zero faţă de droguri pentru toţi angajaţii mei şi insist să se efectueze teste antidrog aleatorii.

  Uau… Mania controlului ajunsă la apogeu. Clipesc către el, şocată.

  — N-am făcut niciodată vreo transfuzie de sânge. Consideri că ţi-am răspuns la întrebare?

  Aprob dând din cap, impasibilă.

  — Despre următoarea obiecţie am vorbit mai devreme. Poţi să pleci în orice moment, Anastasia. N-am să te opresc. Totuşi, dacă pleci – asta e. Doar ca să ştii.

  — În regulă, răspund încet. Dacă plec, asta e.

  Gândul e surprinzător de dureros.

  Chelnerul soseşte cu primul fel. Cum naiba să mai mănânc? Sfinte Sisoe – a comandat stridii pe pat de gheaţă.

  — Sper că-ţi plac stridiile, spune Christian cu o voce calmă.

  — N-am mâncat niciodată aşa ceva.

  Niciodată.

  — Serios? Păi…

  Se întinde să ia o stridie.

  — Tot ce ai de făcut e să o înclini şi să înghiţi. Cred că te descurci să faci asta.

  Se uită insistent la mine şi ştiu la ce se referă. Mă fac stacojie la faţă. El rânjeşte, stoarce nişte zeamă de lămâie peste stridie, apoi o înclină şi o înghite.

  — Hmm, delicios. Are gust de mare.

  Zâmbeşte larg spre mine.

  — Haide, mă încurajează el.

  — Deci, nu trebuie s-o mestec?

  — Nu, Anastasia, nu trebuie.

  Are o privire jucăuşă.