Suzi se ridică brusc, fugi pînă la ușă, dar Mitică o ajunse și o blocă.

— Spune, că altfel te strîng de gît!

Suzi oftă adînc, trase aer în plămîni de cîteva ori, apoi îi șopti:

— N-aș vrea să fac un păcat, nu știu precis, dar cred că doctorul Ursulescu.

— Nu Butușină?

— Eu așa bănuiesc. Nu știu nimic precis, nu vreau să fac un păcat.

Mitică o privi lung în ochi pe Suzi, gîndindu-se îndelung.

— Doctorul Ursulescu e în spital?

— Da. A venit adineaori.

— Bine. Mersi. Du-te și adu-mi un bisturiu.

— Doamne ferește!

— Fă ce-ți spun! Hai!

După ce plecă Suzi, se spălă pe față cu apă rece de la chiuvetă și făcu cîteva mișcări de înviorare. Suzi se întoarse imediat, cu fața desfigurată de plîns.

— Dom’ doctor, îmi pare rău, dar eu nu pot să vă dau ce mi-ați cerut. Nu pot.

— Bine, Suzi, ai dreptate. Armele tăioase sînt periculoase.

După care ieși și se duse spre cabinetul doctorului Ursulescu, care era la capătul culoarului. Nu bătu la ușă, intră direct. Doctorul Ursulescu, un bărbat înalt, zdravăn, cu părul puțin încărunțit, ședea la birou și scria o rețetă. Avea o figură de om simplu și vesel.

— Bună dimineața, spuse Mitică.

— Bună, spuse Ursulescu, fără să-și ridice privirea. Zi-i cu ce te pot servi.

Mitică se așeză pe scaunul din fața lui și tăcu o vreme, pînă cînd acesta termină ceea ce avea de scris.

— Ascultă, doctore Ursulescu, vreau să-ți spun următoarele: în zilele cînd eu am lipsit din spital, din motivele pe care le știi, dumneata mi-ai omorît cîinele pe care eu făceam experiențe de șase luni de zile. Am venit să-ți cer socoteală.

— Nu înțeleg. Despre ce cîine e vorba?

— Știi dumneata foarte bine. Înțeleg perfect de ce ai săvîrșit mîrșăvia: „Adică piticul de Bostan să-și dea doctoratul, să ajungă medic primar, iar eu nu? Ia să-i fac figura.” Și mi-ai făcut-o. Problema care este: ori recunoști că ai săvîrșit o faptă urîtă, necolegială și-ți ceri scuze, ori te bat de te nenorocesc.

Doctorul Ursulescu zîmbi cu toată gura, arătîndu-și patru măsele de aur și-și aprinse o țigară Kent.

— Dragă Bostane, cîte kile ai dumneata?

— Cincizeci și opt.

— Știi cîte am eu? Nouăzeci și patru.

— Cam mult, observă Mitică, grav. Ar trebui să dai jos cel puțin zece și să te lași de fumat.

— De acord, sînt nițel cam superponderal, dar nu asta contează acum. Dacă vrei să te bați cu mine, din primul pumn te înfund în parchet. Sînt născut în Brăilița, care a fost academia barbugiilor și a caftangiilor.

— M-am gîndit la chestia asta înainte de a veni aici, continuă Mitică să analizeze situația la modul cel mai calm, și mi-am făcut următorul calcul: să zicem că dumneata, fiind mult mai înalt și cu mîinile mult mai lungi, vei reuși să-mi aplici primii zece pumni.

Întrucît am făcut în tinerețe box profesionist, adică am participat la campionatele republicane, este exclus să nu rezist la o asemenea rafală. După cum este exclus ca în acest răstimp să nu-ți prind și eu o lovitură la ficat și să te lungesc la pămînt.

— Bine, zise Ursulescu, rîzînd. După care își stinse țigara și se ridică. Închide ușa cu cheia.

Mitică închise ușa, apoi se întoarse. În fața lui, în mijlocul încăperii, se afla Ursulescu, mai înalt cu treizeci și doi de centimetri, stînd drept și țeapăn pe picioare. Acesta întinse mîna dreaptă și-l lovi ușor în nas pe Mitică, tatonîndu-l. Imediat sîngele începu să-i curgă pe o nară. Mitică se șterse cu stînga și încercă să lovească cu dreapta, dar Ursulescu se eschivă cu ușurință.

— Continuăm? întrebă Ursulescu, rîzînd.

— Continuăm, continuăm, răspunse Mitică, serios.

— Hai dom’le, ce dracu’, sîntem oameni serioși, dacă ne vede cineva, ne facem de rahat.

— Nu ne vede nimeni. Îți ceri scuze?

— Nu. N-am de ce și n-am în fața cui. Dumneata ești un nimenea. De altfel, vei fi scos din spital în curînd. Înainte de plecare nu-ți strică o bătaie bună. Ești de-o obrăznicie rar întîlnită.

Și-l lovi încă de două ori cu dreapta, spărgîndu-i o arcadă.

— Vrei să ne întrerupem ca să te speli de sînge? propuse, sportiv, Ursulescu.

— Nu. Mergem înainte.

În clipa următoare, Mitică se aplecă mult, aproape ghemuindu-se și lovi, fulgerător, de două ori în ficat. Ursulescu gemu și se aplecă din cauza durerii. Atunci Mitică nu mai avu de îndeplinit decît o formalitate: un upercut la bărbie și Ursulescu se prăbuși pe podea, de unde privea tavanul abulic, năuc, fără să priceapă nimic. Mitică se spălă de sînge la chiuvetă, se șterse cu prosopul, după care îi spuse adversarului, calm:

— Dacă nu-ți ceri scuze, vin și mîine dimineață și te bat. Pe urmă vin și poimîine. Adică te bat în fiecare dimineață, pînă cînd recunoști că ești un ticălos. La revedere. Mi-a făcut plăcere.

Deschise ușa și plecă spre saloane. Pînă la prînz așteptă să fie chemat la Butușină, dar aceasta nu se întîmplă. La ora unu, primi, însă, un bilet de la Ursulescu: Ți-am pus în boxă două exemplare canine în stare de perfectă sănătate, luate de la ecarisaj. Te rog ca totul să rămînă între noi. Mitică îi trimise prin Suzi un bilet pe care scria doar atît: O.K.

Pe la două primi vizita unui tip de vreo cincizeci de ani, cu alură de boxer, ras în cap, cu ochii mici și sticloși. Acesta îl trase undeva, într-un colț mai întunecos al culoarului. Mitică păstră distanța legală, din prudență: nu cumva tipul era trimis de Ursulescu să-l cotonogească?

— Domnule, îi spuse acesta în șoaptă, am auzit despre dumneata că ești cel mai deștept doctor din județ. Adică ești o capacitate.

— Mă rog…

— Vrei să dăm o lovitură amîndoi?

— Depinde ce fel de lovitură.

— Eu vindec cancerul de sîn.

— Serios?!

— Da. Îl vindec sută la sută.

— Pe cine ai vindecat? întrebă Mitică, enervat că acesta se îndesa în el.

— Pe nevastă-mea.

— Cum?

— Cu niște ceaiuri de plante și cu unguent tot pe