Mitică zîmbi, amuzat.

— Domnule, scuză-mă, dar cancerul nu se poate vindeca cu plante.

— De unde știi dumneata? Vrei să vii cu mine acasă s-o vezi pe nevastă-mea? Sînt cu mașina, te duc și te aduc.

— Bine, acceptă Mitică. Așteaptă-mă cinci minute. Vindecătorul de cancer locuia la etajul opt al unui bloc de la marginea orașului.

— Îmi pare rău, dar liftul nu funcționează de circa trei luni, se scuză el.

— Nu-i nici o problemă, urcăm pe jos.

Una dintre cele trei camere ale apartamentului era transformată în laborator, adică cu rafturi încărcate cu borcane, retorte, boluri etc., plus tot felul de plante uscate, unele fărîmițate și așezate în borcane, altele întinse la uscat.

— Ce plante sînt astea?

Tipul ras în cap rîse cu gura pînă la urechi, amuzat la culme.

— Păi, asta e, că nu pot să spun secretul oricui. Înțelegi? Aici e munca mea de trei ani de zile, am fost pe cîmpuri, pe dealuri, prin munți și am cules frunză cu frunză.

— După ce criteriu? se interesă Mitică.

— Păi, uite cum e chestia: nevastă-mea a fost operată la Fundeni, adică i s-a extirpat sînul, i s-a spus că are cancer și că să aștepte ce-o da Dumnezeu. Am adus-o acasă, ne uitam unul la altul și plîngeam. „Mă, Nelule”, îmi zicea ea, „ce fac eu dacă mor, cui las copilașii, că tu ești bețiv și n-am nici o nădejde în tine.” „Dragă”, îi ziceam eu, „ai răbdare, că încă n-ai murit și poate că se rezolvă.” „Se rezolvă pe dracu”, zicea ea, „ai văzut tu om scăpat de boala asta?” Din cînd în cînd, se ducea la București și făcea raze cu cobalt, am dus-o și la Leontopol ăla cu pastilele lui – nimic, boala evolua. Atunci mi-am adus aminte de mama mea de la țară și m-am dus la ea.

— Unde e soția? întrebă Mitică, plictisit de povestea prea lungă a tipului cu alură de boxer.

— Vine imediat, e la Alimentară, la ouă. Și cum îți spuneam, domnule doctor, mă duc la mama mea bătrînă de la țară și-i zic: „Mamă, tu ai avut cu ani în urmă o bubă mare și rea la sîn și ziceai mereu c-o să mori, că ai dalac, adică cancer. Cum te-ai vindecat?” Ce mi-a răspuns mama? Că a învățat-o o bătrînă să ia niște plante care au un anumit suc și să se ungă cu ele pe rană. Așa a făcut și s-a vindecat. M-am dus cu ea pe cîmp și prin pădure și am găsit o parte din plantele respective. Apoi am cumpărat o carte despre flora țării noastre și am studiat-o pagină cu pagină. Pe urmă, mi-am luat concediu fără plată, mi-am pus o raniță în spinare și am plecat de nebun prin țară, adică prin zone de cîmp, de deal, de munte. Și ce-am făcut? Mi-am făcut cîteva tăieturi cu lama de ras pe mînă. Și cum găseam o plantă care îmi dădea mie o nădejde mă ungeam cu ea pe rană să văd dacă mă vindec sau nu. Și așa am selecționat plantele care vindecă. Am venit acasă și am început experiențele pe nevastă-mea: adică cu o parte din plante îi făceam ceaiuri care să-i întărească organismul și să-i scoată toxinele din el, otrava pe care i-o dăduse boala, iar cu alte plante o ungeam pe rană. Și în două luni de zile s-a vindecat.

— Cît a trecut de-atunci?

— Păi a trecut mai bine de doi ani și nu are, cum se zice, nici o recidivă.

— Ce profesie ai dumneata?

— Croitor.

— Particular?

— Nu. La cooperativă. Nu serviți ceva? O vișinată?

— Nu, mulțumesc.

— Uitați că a venit soția.

Pe ușă intrase o femeie surprinzător de mărunțică și slabă, aproape o pitică, cu chipul vesel și binevoitor, avea o mină de om perfect sănătos.

— Victorița, dragă, dînsul e domnul doctor Bostan, de care ți-am vorbit. Vrea să vadă și dînsul rana care s-a vindecat.

— Stai să pun ouăle în frigider și vin imediat.

Mitică studie sînul extirpat și, într-adevăr, plaga arăta întrutotul vindecată.

— Mulțumesc, doamnă. Puteți să vă îmbrăcați. Domnule… Cum te numești dumneata?

— Colțea.

— Ai nume de spital.

— Da. Ce să fac, așa mă cheamă: Colțea Gheorghe.

Mitică se așeză pe un scaun.

— Domnule Colțea, chestiunea are mai multe aspecte: în primul rînd că nu se știe exact dacă a fost sau nu cancer.

— A fost! se revoltă croitorul. Vă arăt analizele.

— Lasă, domnule, că știu eu cum e cu analizele. În al doilea rînd, cancerul de sîn, ca și cel de piele, se vindecă în mod frecvent, fie prin chimioterapie, fie prin alte mijloace. Așa că nu e exclus ca soția să se fi vindecat în urma tratamentului cu cobalt.

— Domnule doctor, vă rog să mă credeți că…

— Un moment. În al treilea rînd, eu nu pot să mă pronunț pînă cînd nu știu exact despre ce fel de plante e vorba și cum a fost preparat unguentul respectiv.

— Uite ce e, zise Colțea, hotărît. Îți spun dumitale totul, absolut totul. Cu ce scop? Ca să aplicăm tratamentul și la alte cancere. Eu ca croitor nu am acest drept și pot avea dificultăți de diferite genuri. Dacă lucrez cu un doctor e altceva. Dar cu două condiții: să împărțim pe din două tot ce iese.

— Te referi la bani sau la glorie? îl întrebă Mitică, cu o ironie evidentă.

— La ambele, preciză croitorul, serios. În al doilea rînd, mergi cu mine la biserică și te juri în fața icoanei că nu divulgi la nimeni secretul.

Mitică începu să rîdă.

— Domnule Colțea, nu cred că putem face afacerea. În primul rînd, eu nu sînt credincios, așa că jurămîntul meu n-ar avea nici o valoare. În al doilea rînd, păstrarea secretului în cazul unui medicament nou și salvator e o șarlatanie. Datoria unui medic adevărat este să facă un bun public din tot ce află nou și folositor. Pentru asta există congrese și publicații medicale, ca noutățile să circule de la unul la altul.

După care se ridică și plecă spre ușă.

— Dacă vrei să încercăm