— Acesta e ultimul dumitale cuvînt? întrebă Colțea, cu o tristețe sinceră.

— Da, e ultimul.

— Totuși, eu am să te mai caut.

— Te rog.

— E păcat de omenire.

— Știu. Mi se rupe sufletul de ea. Fac tot ce pot ca s-o ajut. Bună ziua.

Acasă îi găsi pe Nedelcu și pe viitoarea sa soție, surdomuta, stînd la cafele cu Nela. Tipa îi deveni antipatică din prima clipă, fără să-și dea seama de ce. Abia peste vreo zece minute observă că aceasta avea sprîncenele roșcate, iar el făcea alergie la culoarea respectivă. Nedelcu îi traduse cîteva fraze convenționale din partea ei: că a auzit de el numai lucruri minunate, că are o mînă de aur și că toți bolnavii dau acatiste pentru sănătatea lui etc. Mitică îi mulțumi și o felicită pentru apropiata căsătorie. Apoi, cei doi plecară ținîndu-se strîns de mînă, ca doi îndrăgostiți, reînnoindu-le, înainte de a ieși pe ușă, invitația de a lua parte la cununia lor civilă, care se stabilise definitiv peste două zile.

— Am aflat cîteva lucruri interesante, îi spuse Nela, apoi.

— De la cine? De la el sau de la ea?

— De la el. Ea n-a scos aproape nici un cuvînt, adică n-a făcut nici un gest în sensul că ar avea ceva de spus.

— Ce-ai aflat?

— Titi, prietenul tău, se pare că făcea și el parte din organizația respectivă. Venea des în casă la surdomută. Mai mult, îi scria scrisori de dragoste de cîte zece, douăzeci de pagini. A doua chestie: fata ar fi trebuit să fie arestată, dar Nedelcu a salvat-o cu eforturi disperate din cauză că s-a îndrăgostit crîncen de ea.

— Ca să vezi! spuse Mitică, plictisit și obosit.

— Nu fi cinic. Respectă oamenii loviți de sentimente înalte. Dacă vrei să știi, de-abia aștept să te îndrăgostești de mine, ca să te umilesc și să te chinui ca pe hoții de cai.

— Stai pe-aproape, să nu pierzi ocazia.

— Urîtule!

— Gura! Vreau să dorm.

A doua zi, fiind duminică, Mitică se duse la spital mai tîrziu, pentru o vizită scurtă, de rutină. La poartă îl aștepta o mașină neagră din partea prim-secretarului. Erau invitați să ia masa împreună la o cabană de vînătoare, șoferul avînd misiunea să-i ducă pe ei mai întîi (adică pe el și pe Nela), urmînd să revină după aceea cu șeful său și cu soția acestuia. O luară pe Nela din mers și plecară pe un drum bine îngrijit, care străbătea o pădure superbă de stejari. Cabana era așezată într-o poiană spațioasă și era atît de bine îngrijită, încît părea desenată pe o carte poștală. Pădurarul, un om zdravăn, cu mustăți pe oală, îi primi vesel, iar nevastă-sa, durdulie și plină de zîmbete, o sărută pe Nela pe amîndoi obrajii, entuziasmată.

— Doamne, frumoasă mai sînteți! Ferice de mama care v-a făcut.

Nela n-avu, însă, răgazul să se bucure de primire și de peisaj deoarece un urs imens veni spre ea și se ridică în două picioare, mormăind fioros.

— Maică, strigă ea spre nevasta pădurarului, îngrozită, ce e cu ăsta? Ce vrea?

— Nici o grijă, doamnă, o liniști pădurarul (îl chema Teofil) e de-al casei. Mîngîiați-l un pic pe creștet, c-o să-i facă plăcere.

— Și nu mă mușcă?

— Cum să vă muște cînd l-am crescut noi cu biberonul, de cînd era cît un cățel?!

Într-adevăr, ursul (avea un nume: Costel) se lăsă mîngîiat pe frunte, după care făcu cîteva tumbe demonstrative. Masa era așezată afară și pe ea se aflau deja niște farfurii cu caș proaspăt, cu păstrăv afumat, ouă fierte și diferite alte gustări.

— Dacă nu vă supărați, spuse Mitică, eu aș ciuguli ceva pînă vine ștabul, mi-e o foame de crăp.

— Dar sigur că da, poftiți, îi invită pădurăreasa, serviți și o țuiculiță între timp, sau poate un uișchi, că domnul prim asta bea, din cauza inimii.

Cît mîncară, Teofil bău două păhărele de țuică, întări focul de sub grătar și le povesti pe scurt viața lui Costel, adică a ursului.

— Dom’le, uite cum a fost. Mama lui Costel a mîncat vaca unui om dintr-un sat de aici, adică i-a spart ușa grajdului și-a făcut vaca harcea-parcea și, dacă ar fi fost a vreunuia mai înstărit, treacă-meargă, dar era amărît cu trei copii, le-a luat laptele de la gură. Ce i-a trecut lui prin cap? A făcut o capcană, adică o groapă acoperită cu crengi, a prins ursoaica acolo și-a omorît-o cu toporul. Acuma, în mod normal, eu trebuia să-l dau pe mîna procuraturii, dar puteam să fac asta, cînd știam că omului îi omorîse ursoaica vaca de lapte și că ADAS-ul n-a vrut să-i dea nici cinci lei?!

— Păi era asigurat? se interesă Mitică.

— Nu era, tocmai de-aia nici nu i-a dat. Eu știam unde are bîrlogul ursoaica și că are doi pui de nici două săptămîni. Mă duc să-i iau, dar nu-l mai găsesc viu decît pe unul, ălălalt murise de foame. Îl iau în brațe, îl aduc acasă și i-l dau neveste-mii în primire: „Ia-l și crește-l ca pe copilul tău, că e orfan”. Nevastă-mea i-a făcut culcuș în antreul casei, într-un coș, și-i dădea lapte cu biberonul. A crescut el de cîteva luni, s-a împrietenit cu mieii și cu iezii, era o joacă și o zbenguială pe ei de ți-era mai mare dragul. Ca să nu mai zic că nu vrea să doarmă decît în casă, dacă-l lăsam noaptea afară, dădea cu capul în ușă s-o spargă. Deci, era cum vă spun, a crescut numai aici în curte la noi, noi l-am hrănit, l-am dresat să păzească vacile cînd plecau la păscut, seara le aducea acasă, ședea lîngă mine cînd le mulgeam, ca să-și ia porția de lapte, în general, cum să vă spun, înțelegea tot ce-i spuneam. „Costele, ia mai du-te tu, tată, prin pădure și mai halește ceva fructe, că viața e scumpă și nu pot să-ți dau numai pîine albă, plus că ai nevoie de vitamine.” Și se ducea. Ce se întîmplă într-o zi? Vine dom’ inginer