Ionescu de la asociația de vînătoare și-mi spune: „Teofile, am primit telefon de la București să pregătim un urs de patru sute de puncte pentru nu știu ce mare mahăr american, care a plătit două mii cinci sute de dolari”. „Păi”, îi zic eu, „n-avem așa ceva în zona noastră, că-i știu pe toți ca pe buzunarele mele, să se ducă spre Buzău sau spre Sălaj.” „Nu”, zice, „la noi a fost trimis, dacă n-ai altceva, i-l dăm pe Costel al tău.” Cînd aude nevastă-mea, să leșine, zice: „Păi ce facem, că vin nepoții în vacanță și, dacă nu-l găsesc pe Costel, ăia mă strîng de gît”. Vreau să vă spun că nepoții mei l-au dresat, de fapt, pe Costel, adică au făcut din el o minune; joacă fotbal cu ei ca un om, pe cuvînt dacă exagerez, l-au și filmat niște tovarăși de la televiziune. În fine, ce credeți că fac? În ziua cînd trebuia să vină turistul străin, îl iau din zori pe Costel și plec cu el în pădure, la vreo cinci kilometri, îl leg cu lanț gros de fier de un copac și-i zic: „Stai aici cuminte, ca porcu-n păpușoi, că altfel o mierlești, te găurește americanul cu dum-dum-ul drept în fruntea capului tău de animal tîmpit”. Îl las acolo, vin acasă, vine și americanul cu inginerul și cu un traducător și scoate, dom’le doctor, să fiu al dracului dacă vă mint, trei puști ce n-am văzut în viața mea, operă de artă, nu altceva, cred că costau o avere. Îi pun masă bogată, îi dau țuică din belșug, să-l amețesc, gîndul meu care fiind? În loc de un exemplar mare, de o mie de puncte, să-i dau doi de cinci sute, aveam eu două jigodele pe-aproape, îi luam ca din oală. Dom’le, și tocmai cînd terminăm noi masa și ne pregătim să mergem la treabă, cine apare? Costel! Rupsese, dom’le, copacul din rădăcină și venea cu el tîrîș. Americanul, cînd îl vede, matol cum era, scoate un chiot și pregătește pușca. Eu, săr în fața lui și-i zic traducătorului ce-mi trece prin minte în clipa respectivă: „Dom’le american, nu te supăra, dar ursul ăsta nu poate fi împușcat întrucît nu este al nostru, este al cinematografiei și e împrumutat de la circ și au venit cu el aici ca să facă un film”. „Nu contează”, zice americanul, „plătesc despăgubire, eu pe-ăsta vreau să-l împușc!” Dom’ inginer Ionescu sare și el cu gura pe mine: „Lasă-i-l, Teofile, dă-l dracului de animal, îți crești tu altul, vrei să avem reclamații, știi bine ce prost stăm cu planul valutar”. „Dom’ inginer”, zic, „eu pe Costel nu-l las să-l împuște sub nici un motiv, să știu de bine că fac ca arabul cu El-Zorab.”

— Și cum l-ați salvat? întrebă Nela, care era înnebunită de curiozitate.

— Nu mă-ntrebați prin ce-am trecut. Cît ne-am ciorovăit noi în curte, aici, nevastă-mea l-a luat și l-a ascuns în grajd, sub ieslea vacilor și l-a acoperit cu paie. „Unde-i ursul, unde-i ursul?” striga americanul, zic: „Tată, a fugit în pădure, hai după el”. Pînă la urmă i-am plasat cele două jigodii, l-am îmbătat pulbere, și-a plecat mulțumit.

— Domnule Teofil, se interesă Nela, spuneți-mi ceva: animalele sălbatice sînt mai inteligente decît cele domestice?

Teofil se simțea măgulit de atenția pe care i-o acorda Nela și o sorbea din ochi fără încetare.

— Dragă doamnă, n-aș putea să vă răspund cu precizie, deoarece eu am crescut și de unele, și de altele. Dar parcă ălea sălbatice, luate în îngrijire de mici, sînt mai dotate cu inteligență. Nu toate, ci numai unele. Și am să vă dau un exemplu. Aveam o veveriță pe care o crescusem de mică, se obișnuise să mănînce împreună cu animalele noastre, era blîndă, intra în casă. Într-o zi, nevastă-mea îmi zice: „Măi, Teofile, să știi că Gherghina e bolnavă, are botișorul uscat, o iau în noaptea asta să doarmă în casă”. O luăm în casă, se cuibărește ea sub pat, ne culcăm și noi, ca, la un moment dat, să sară din culcuș, să se repeadă pe pereți și pe ușă și să țipe groaznic. „Mă, ce-o fi?” Îi dăm drumul afară, ieșim și noi și auzim vacile mugind, porcul guițînd, păsările zbătîndu-se. Peste cinci minute a început cutremurul.

— Într-adevăr, toate păsările și animalele simt cutremurele mai devreme și mai acut decît oamenii.

— De acord, dar să vă spun altă figură. Într-o zi, îmi pierd din buzunarul de la spate al pantalonilor un mic portmoneu în care țineam bonurile pe care le primeam pentru animalele vînate în ultima săptămînă, chestie de peste cinci mii de lei. Îl caut peste tot de înnebunesc – nimic. A doua zi, veverița mi-l aduce pe prispă. Îl găsise în grajd, căzuse în paie, nu-l mai găseam în vecii vecilor.

Chiar atunci sosi și prim-secretarul cu soția, cerîndu-și scuze pentru întîrziere, primise vizita cuiva de la București, nu putuse scăpa mai repede. Se așezară și ei la masă, iar Teofil și nevastă-sa aruncară fripturile pe grătar. Prim-secretarul – mărunțel, slăbuț, palid – arăta obosit și îngîndurat, deși dăduse pe gît două păhărele de whisky, unul după altul. Mitică ședea chiar în dreapta lui și, profitînd de neatenția celor două femei, care vorbeau între ele, îi șopti:

— Nu vreau să vă sperii, dar aveți o stare hepatică înaintată.

— De unde știți?

— N-are importanță. Vă spun asta în mod sigur.

— Mi-am făcut acum șase luni toate analizele.

— N-are importanță. Aveți o hepatită cronică în mod cert. Trebuie să vă internați și să stați la pat cel puțin o lună de zile, plus un regim alimentar extrem de sever.

Prim-secretarul se încruntă și mai bău un păhărel de whisky.

— Mi-e imposibil să mă internez. Cel puțin în următoarele trei luni.

— Treaba dumneavoastră. Eu v-am avertizat. Dacă nu vă îngrijiți, vă curățați în maximum doi ani. Nu glumesc cîtuși de puțin. Ce vîrstă aveți?

— Patruzeci și nouă.

— Ar fi păcat.

— Un coleg de-al meu, prim-secretar la județul P., s-a curățat la patruzeci și șase. Tot cu ficatul.

— Păi vedeți?! Vă cere cineva