asemănător sunetelor pe care le emitea întruna Cucoaneș, modificîndu-le de altfel, în așa chip încît, cîteva minute în urmă, mă întrebam dacă ele se referă la același cuvînt inițial. Și, deodată, am înțeles: Vox populi! Strigîndu-i, îl văzui că se luminează și, plecîndu-se puțin, zîmbind, îmi puse mîna pe umăr.

Reluă atunci cu mai multă vigoare:

— Borx… bretinx… (sau kretinx?) tues.

Nu mi-era greu să ghicesc că se referă la o altă locuție care începea tot prin vox și strigai:

— Vox clamantis in deserto?![2]

Dădu din cap, transfigurat de bucurie. Și, depărtîndu-se de noi, din cîțiva pași ajungînd pe movila din fața mașinii, ridică brațele spre cer alcătuind o spăimîntătoare imagine profetică și începu să vorbească, să urle, să cheme, să cînte, adresîndu-se de-a dreptul văilor și munților, fără să ne mai privească. „Acum se apropie sfîrșitul!” îmi aduc aminte că mi-a spus, că am simțit mai degrabă ceea ce a spus el. Dar, pentru că vedeam că șoferul amuțise, pălind, neputîndu-și smulge privirile de pe haina umflată de vîntul dimineții a prietenului meu, m-am suit în camionetă și am început să descarc poverile. Am muncit așa, șoferul și cu mine, vreo 10 minute, în care timp Cucoaneș continua să se adreseze pădurilor și cerului. Poate că se roagă, îmi spuneam, sau poate blestemă. Cine putea ști?

M-am îndreptat spre movilă și am început să-l strig din răsputeri. Cu greu m-a auzit. S-a coborît, copilărește, și-a aplecat genunchii și și-a apropiat urechea de obrazul meu. I-am spus, răcnindu-i, că toate lucrurile au fost coborîte din mașină, că trebuie să căutăm locul pentru cort, undeva în hățișuri, căci noi nu vom mai avea mult timp de pierdut. Camioneta trebuie să ajungă înainte de prînz în București. Eu aveam mai multe lucruri necesare de cumpărat, ca să mă pot întoarce cît de curînd într-una din nopțile următoare. El mă va aștepta, începînd de a doua noapte, la anumite ore, undeva în apropierea locului acestuia. Îi voi face semn cu o lanternă și îl voi chema de asemenea cu un claxon puternic. I-am vorbit așa vreo cinci minute, pînă am simțit o mare istovire, căci țipam fiecare cuvînt, repetîndu-l de nenumărate ori cînd clătina din cap că nu înțelege. Atunci, prietenul meu m-a îmbrățișat, ridicîndu-mă ca pe un copil în brațe, și mi-a spus o seamă de cuvinte, din care, cum mă temeam, n-am înțeles aproape nimic. L-a bătut pe șofer pe spate și toți trei, încărcați, am pornit în vale.

Am ales un loc făcut parcă anume pentru vizuina unui singuratic. Un început de luncă, prinsă între urcușul aspru al coamei împădurite și vîlceaua prăpăstioasă de deasupra izvorului. Cucoaneș ne-a făcut semn că nu are nevoie de ajutorul nostru ca să-și ridice cortul. Mi-a dat doar mai multe pachete de țigări să i le desfac. Apoi s-a așezat pe o piatră, și-a tras pulpana halatului deasupra genunchiului care se dezgolise, și a început să cînte un cîntec pe care atunci îl înfiripa, din singurătatea lui, din singurătatea muntelui.

Abia după ce am ajuns acasă – istovit, după încă cinci ceasuri de mașină – și am parcurs ziarele din dimineața aceea, mi-am dat seama că prietenul meu devenise senzația zilei, lăsînd în umbră chiar cele mai importante evenimente politice. Fotografiile lui – din vremuri normale sau din primele zile ale macranthropiei – erau publicate pe prima pagină, însoțite de reportaje asupra misterioasei lui dispariții, de articole și interviuri din lumea medicală. „Cazul era, desigur, unic, dar nu peste puterile de explicație ale științei”, declarase în fața reprezentanților presei decanul Facultății de Medicină. Corespondenții străini telegrafiaseră cu cîteva zile înainte articole senzaționale care stîrniseră, pretutindeni, cel mai mare interes. Mai mulți reporteri celebri își anunțaseră venirea în România ca să cunoască și să intervieveze pe „macranthrop”.

Pe seară am telefonat la numărul indicat de Cucoaneș și i-am dat întîlnire Lenorei, spunîndu-i că am să-i comunic lucruri importante.

Nu o cunoscusem pînă atunci și am rămas surprins întîlnind-o. Avea o frunte mată și părul de un nobil, întristat roșu, și nasul drept, din alt veac, iar ochii ireverențios de deschiși, ochi în fața cărora te simțeai întotdeauna intimidat. A deschis cu o greu stăpînită frenezie plicul pe care i l-am întins și și-a zvîrlit ochii pe prima pagină dintr-o lungă scrisoare. Dar cum, probabil, lectura ei era anevoie de suportat sub privirile unui străin, a împăturit scrisoarea și a băgat-o în geantă, începînd să răsfoiască, absentă, celelalte hîrtii. Erau, bănuiesc, un testament, mai multe acte oficiale, un teanc de bancnote și cîteva fotografii.

— Unde e? mă întrebă brusc, împingînd toate hîrtiile în plic.

I-am explicat, codindu-mă, că sînt legat de făgăduințele pe care i le făcusem dar că, deocamdată, se află mai bine acolo unde e decît în oricare altă parte. M-a ascultat privindu-mă neîncrezătoare în ochi.

— Cît e de mare acum?! mă întrerupse ea cu un gest de nerăbdare.

— Greu de spus. În zori parcă ar fi avut trei metri jumătate, parcă mai mult.

Închise ochii și-și mușcă buzele fără să scoată un singur cuvînt.

— Și ce e mai grav e că nu mai poate vorbi. Aproape că nu se mai înțelege ce spune.

— Eu îl înțeleg! exclamă Lenora cu pasiune. Îl înțeleg oricum ar fi! Îl cunosc. Ghicesc tot ce spune, îl ghicesc de pe buze, din ochi.

Rămase cîteva clipe cu privirile pierdute în lacrimi, apoi îmi întinse mîna.

— Data viitoare merg și eu cu dumneata. Îți telefonez mîine dimineață.

M-am supus. În fond, îmi spuneam, fata are deplină dreptate. Oricît de mult ar suferi Cucoaneș văzînd-o și despărțindu-se apoi, definitiv, de ea, încă și mai mult ar suferi dacă s-ar despărți așa cum se despărțise, fără să o vadă. Marea greutate va fi să vorbească împreună. Va trebui găsit un alt mijloc de comunicare; poate o tablă neagră, de școală, pe care să scriem, și el, și noi, cu cretă. Mi-am însemnat și