la Madeleine. La urma urmei, pusese mâna pe tubul de care avea nevoie. Glezna, fără să mai pună la socoteală umărul, îl durea înfiorător. Pe de altă parte însă, cum să scape ocazia de a culege nişte informaţii folositoare? Pentru moment, tot ce putea să-i trimită lui Susan – şi comandanţilor RAF, de altfel – era că el şi Boar se ascundeau într-o gaură sub duşumea ca nişte şobolani. N-a mai stat pe gânduri şi a traversat şinele intrând în pădure.

Acele de pini căzute se întindeau sub picioare ca un covor moale. A mers târâş tot înainte. După câteva minute, a ajuns la marginea unui aerodrom. S-a lăsat la pământ sub umbrarul de crengi şi a început să se târască pe burtă. Pulsul i-a crescut. A văzut patru piste construite de nemţi pe terenul rechiziţionat de la ţărani şi nivelat cu buldozerele, care erau acum trase pe dreapta lângă un gard de sârmă ghimpată. Acolo unde erau cândva lanuri apăruse un port pentru armada Luftwaffe.

De-a lungul câmpului se vedeau zeci de Messerschmitt-uri, botul lor negru, fuzelajul lucios şi cenuşiu ca de rechin dându-le un aspect feroce chiar şi pe pământ, şi peste patruzeci de avioane Heinkel, fiecare suficient de mare să care bombe cât să facă praf un cartier întreg. Mai erau şi multe Stukas-uri, ca nişte ţânţari mecanici monstruoşi, renumite pentru bombardamentele precise în picaj, precum şi câteva avioane pe care Ollie nu le recunoştea. În biblioteca din Buxton citise despre superioritatea aeriană tot mai mare a nemţilor. Le văzuse avioanele zburând peste Epping şi Canalul Mânecii. Nimic însă nu îl pregătise pentru înfăţişarea prevestitoare de rele a avioanelor Luftwaffe pregătite de luptă; parcă intrase într-un bârlog de lei adormiţi.

Lângă un hangar, soldaţii încărcau în camion bombe şi lăzi cu muniţie, pregătindu-se pentru încă o noapte de raiduri. Lângă una dintre piste se vedeau sute de butoaie de benzină.

Ollie s-a mişcat puţin, apoi s-a oprit. În celălalt capăt al aerodromului, o santinelă începuse să-şi facă rondul. De umăr îi atârna o mitralieră. Şi ţinea în lesă un ciobănesc german.

Ah, drace!

Ollie a cercetat cu privirea câmpul. Într-un capăt, pământul urca în pantă până la un pâlc de pini cu crengile lăsate. Dacă reuşea să ajungă acolo, putea să vadă pistele de sus şi să numere avioanele. Pentru asta, trebuia să stea în apropierea gardului, dar risca să fie văzut de santinelă. Încă şi mai rău, câinele putea să-i ia urma, mai ales că trăsnea a transpiraţie. Din fericire, vântul bătea înspre el, altfel, era deja prins acum.

Tocmai când se pregătea să se târască înapoi în pădure, a auzit un strigăt. Santinela a luat poziţia de drepţi şi a întins braţul drept pentru salut. De soldat s-a apropiat un ofiţer, judecând după ţinută. Câinele s-a aşezat pe labele din spate, ca o statuie de grădină.

A şovăit. Ofiţerul stătea de vorbă cu santinela. A trecut un minut. A măsurat repede din ochi cât era până în marginea câmpului – douăzeci, poate treizeci de metri şi ceva. Ca să nu mai piardă nici o secundă în plus, s-a târât mai departe. A trecut peste durerea din umăr şi din gleznă şi a ajuns la capăt. Când a ridicat ochii, a văzut că ofiţerul plecase. Santinela înconjura gardul.

Ollie a numărat repede avioanele de pe prima pistă. Apoi de pe a doua.

Santinela şi-a continuat rondul. Câinele adulmeca pământul; i se vedeau omoplaţii încordându-se sub blana groasă cafenie.

A numărat restul de avioane, sperând că avea acum inventarul exact al aerodromului. A început să se târască spre pădure când, deodată, a lătrat câinele.

Ce porcărie! S-a împiedicat, dar s-a proptit în cârjă în ultimul moment. Glezna i s-a contractat.

Încă un lătrat. Şi mai tare.

Ollie şi-a imaginat santinela dând drumul câinelui, care avea să gonească spre el ca să-şi înfigă colţii ascuţiţi. Se aştepta să-i sară în spate în orice clipă. Să-i muşte braţele. Să-i sfâşie faţa. A început să gâfâie. A mers mai departe şchiopătând, cu toată durerea care îi chinuia piciorul.

Un motor de avion a început să păcăne, apoi au zbârnâit paletele elicei, acoperind zgomotul acelor de pin zdrobite sub picioare. Când a ajuns la şinele de tren, şi-a dat seama că nu se mai aude câinele. Spera că animalul fusese de fapt deranjat de avionul care se pregătea de decolare. Dar n-a mai stat să afle. S-a târât mai departe prin pădure, hotărât să-i trimită informaţiile lui Susan.

Capitolul 35 AIRAINES, FRANŢA

— Pe unde ai umblat, iancheule? a întrebat Boar când Ollie a intrat în casă.

Ollie a pus pe masă cuşca unde Ducesa stătea adunată într-un ghem de pene şi s-a trântit în scaun, ştergându-şi transpiraţia de pe faţă.

Madeleine, care amesteca într-o oală cu varză fiartă, a schimbat lingura cu o ţigară.

— Nu ţi-am dat voie să pleci, a spus Boar şi a dus mâna la bandajul de pe ochi să-l aşeze mai bine.

Ollie a desfăcut şireturile de la ghete şi şi-a pus piciorul umflat pe un scaun.

— Nu fac parte din RAF.

— Şi ce dacă, iancheule, a spus Boar, ducând mâna la tocul de piele. Nu-ţi permit să ne pui în pericol.

S-a uitat la Boar. S-a gândit că, deşi nu vedea, locotenentul era suficient de aproape încât să-l împuşte fără probleme. După ce fusese cât pe ce să dea nas în nas cu Wehrmacht şi Luftwaffe, Boar părea aproape inofensiv. A scos tubul din buzunar şi l-a pus pe masă.

Auzind zgomotul, Boar a întors brusc capul.

— Ce-i asta?

— Am cules informaţii pentru acasă, a spus Ollie.

Madeleine a sorbit din ţigară cu sete. Vârful ei s-a încins şi a pocnit. Femeia s-a uitat la Louis, trântit pe duşumea.

Boar a privit în direcţia lui Ollie.

— Ce-ai văzut?

Ollie le-a povestit despre patrula Wehrmacht şi cum dăduse din întâmplare peste